„Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu” de Radu R. Florescu și Matei Cazacu (fragment în avanpremieră)

Editura Corint își completează colecția Istorie cu blazon cu un volum eveniment, care spune povestea uneia dintre cele mai importante, dar puțin cunoscute, familii boierești din România: familia Florescu.

„Saga familiei Florescu începe de la legăturile feudale de sânge, străbate secolul al XV-lea, epoca lui Vlad Ţepeş, şi ajunge până la evenimentele catastrofale din secolul al XX-lea. Aducându-ne aproape figuri legendare ale lumii noastre, precum familia Kennedy, Bill Clinton sau Michael Jackson, narațiunea ne poartă cu 700 de ani în urmă, spre a ne oferi o epopee a istoriei româneşti, întinsă pe mai multe generaţii.

Povestea fiecărui secol este spusă de un membru al familiei Florescu, bărbat sau femeie, care a fost îndeajuns de binecuvântat de soartă pentru a se afla în postura de martor privilegiat al evenimentelor importante din epoca în care a trăit.”

John Florescu

RADU R. FLORESCU (1925-2014) a fost un istoric român, născut într-una dintre cele mai vechi familii boiereşti din Ţara Românească. Diplome de licenţă şi de master în filozofie, economie şi politologie obţinute la Oxford, în Marea Britanie. Doctor în istorie al Indiana University din SUA (1959), a predat timp de mai multe decenii la Boston College. S-a făcut cunoscut graţie cercetărilor dedicate lui Vlad Ţepeş, ca sursă de inspiraţie pentru personajul Dracula. Dintre cărţile sale, amintim: The Struggle Against Russia in the Romanian Principalities; In Search of Dracula (împreună cu Raymond T. McNally; tradusă în 15 limbi); In Search of Frankenstein; The Complete Dracula; Dracula, Prince of Many Faces. A fost un constant susţinător al României, fiind iniţiatorul mai multor organisme academice şi filantropice dedicate ajutorării ţării sale natale.

MATEI CAZACU (născut în 1946) este un istoric român care trăieşte în Franţa din anul 1973. Arhivist paleograf cu diplomă de la Ecole Nationale des Chartes (1977), Doctor în istorie şi civilizaţie bizantină şi post-bizantină al Universităţii Paris I Panthéon Sorbonne (1979). A predat la Universitatea Paris IV Sorbonne şi la INALCO din Paris, a fost cercetător la CNRS (1979-2011). A publicat numeroase studii istorice şi volume, dintre care menţionăm: L’Histoire du prince Dracula en Europe Centrale et Orientale au XVe siècle; The Story of Romanian Gastronomy; Dracula (Premiul Thiers al Academiei Franceze); Gilles de Rais; Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. A fost una dintre vocile active ale exilului românesc anticomunist.

Fragment:

Printre cele peste 100 000 de documente rare de la Arhivele Naţionale din Braşov se numără şi un blazon vechi ce înfăţişează un bărbat cu coif pe cap şi ţinând în mână… o floare! Floarea este înconjurată de stele şi de figuri de dimensiuni mici, greu de distins. Pentru un necunoscător, asocierea dintre un coif şi o floare poate părea deplasată, însă pentru un român ea este perfect naturală şi plină de semnificaţii, căci România este o ţară mândră, care s‑a remarcat în istoria sa îndelungată prin rezistenţa în faţa invadatorilor și prin nespusa sa frumuseţe. Astfel încât coiful, floarea şi figurile se îmbină pentru a forma o moştenire totemică fascinantă, ce‑şi are rădăcinile în podişurile unui ţinut înflorit pe nume Transilvania.

Blazonul, vechi de peste şase secole, aparţine familiei Florea, un nume creştin cu rezonanţe în termenii latin şi românesc însemnând „floare”. Familia Florea descinde din străbuni care au trăit în podişul din Ţara Românească din vremuri imemoriale. Unii specialişti în genealogie sunt de părere că acest neam se trage dintr‑un cneaz războinic valah al cărui nume este menţionat, pentru întâia oară, în 1247, într‑o diploma, termen vechi ce descrie documentele Cavalerilor Sfântului Ioan, care au stăpânit cetatea Severinului de pe malul Dunării. În timp ce a merge şi mai mult în trecut pe urmele originilor numelui Florea ar fi probabil foarte dificil, studierea evoluţiei numelui între secolele al XIII‑lea şi al XXI‑lea este nu numai posibilă, ci a şi fost făcută.

Cum de ştiu acest lucru? Din două motive: primul, pentru că sunt istoric de meserie; al doilea, pentru că numele meu este Florea, sau Florescu, echivalentul românesc modern.

În această carte, intenţia mea este, aşa cum am mai spus, de a lăsa deoparte, pentru prima oară în şaizeci de ani de carieră ca autor, mantaua nepasională şi, să sperăm, obiectivă a istoricului universitar pentru a vă relata, cu propriile cuvinte, povestea familiei mele, care vine din vechime. Pentru a ajunge la acest rezultat, va trebui să pendulez între folclor şi documente istorice, însă sunt încrezător că voi putea face asta, mulţumită căilor deschise de unchiul meu, răposatul George D. Florescu, unul dintre cei mai de seamă genealogişti români şi omul căruia i‑am dedicat această carte. Înaintea morţii sale, survenită în 1976, unchiul mi‑a pus la dispoziţie nu numai istoria familiei compilată de el, ci şi toate celelalte scrieri ale sale, fără de care nu aş fi fost capabil să scriu acest volum.

Aşadar, după ce i‑am adus omagiul cuvenit, să revenim la misteriosul Florea, care probabil nu a lăsat în urmă documente scrise, ci un blazon expus acum cu mândrie la Arhivele Naţionale din Braşov.

Faptul că istoria începe cu cuvântul scris este un lucru de netăgăduit, însă în anumite situaţii, confruntat cu absenţa totală a dovezilor ştiinţifice, istoricul are dreptul să recurgă la imaginaţie. Îmi arog acest drept, în încercarea de a explica modul în care numele latinesc Flor(us)/Florea a ajuns să fie adoptat de un străbun îndepărtat de‑al meu care a trăit într‑un ţinut înflorit de dincolo de munţi, în secolul sau secolele aşa‑numitului Ev Mediu întunecat de după retragerea legiunilor romane, la finele veacului al III‑lea d.Hr. Exercitându‑mi acest drept, avansez ipoteza că, de fapt, cel dintâi strămoş al meu pe nume Florea — şi totodată străbunul infamului Dracula — ar fi putut fi fiul unui ţăran romanizat, născut în acele vremuri îndepărtate.

Aşa după cum a subliniat prietenul meu, coautorul acestei cărți, istoricul român Matei Cazacu de la Universitatea din Paris, iniţial clanurile nu aveau nume, dar pe parcurs le‑au preluat pe cele ale localităţilor de origine. Florea este indubitabil un nume latinesc, la fel cum Transilvania vine din alăturarea a două cuvinte latineşti, trans şi silva, altă dovadă că, la un moment dat, în perioada Evului Mediu întunecat, daco‑romanii s‑au retras în podişurile de la poalele dealurilor transilvănene, pentru a se putea bucura de protecţia oferită de munţi.

Unul dintre studenţii mei a identificat odată Basarabia, actuala Republică Moldova, ca fiind „cea mai bună parte a Arabiei”, o confuzie poate nu întru totul incorectă. Şi asta pentru că au existat împăraţi romani cu numele de ARAB, în timp ce prefixul ban, însemnând „guvernator”, stă la originea denumirii părţii de sud‑vest a României — Banat.

În general, lumea occidentală a folosit pentru a defini noul stat în care a trăit Florea denumirea Valahia, un termen german care descrie o regiune de oameni vorbitori ai limbii latine. Românii preferă însă termenul Muntenia (ţinutul munţilor) sau, şi mai bine, Ţara Romanească, sintagmă încetăţenită ca urmare a faptului că romanii au stăpânit o mare parte din această zonă timp de circa 200 de ani (101–275 d.Hr.). Familia domnitoare care, sub presiunea maghiară, a întemeiat acest stat la sfârşitul secolului al XIII‑lea se numea Basarab. Majoritatea istoricilor sunt de părere că este un nume de origine cumană, fiind purtat de prinţii de Făgăraş, o regiune situată în sudul Transilvaniei.

Din nefericire, actualmente nu mai există descendenţi direcţi ai Basarabilor, care să poată rezolva problema genealogiei acestui neam supunându‑se unui test ADN. În schimb, familia Florea a avut mai mult noroc. Am supravieţuit până în ziua de astăzi şi, prin urmare, ne stă în putinţă să ne studiem descendenţa cu mai multă acurateţe.

Totuşi, o abordare a istoriei României prin prisma ADN‑ului ar fi un demers extrem de dificil, din cauza amestecului inevitabil de neamuri survenit în urma migraţiilor, care face imposibilă orice teorie a purităţii raselor promovată de istorici naţionalişti, latinizanţii, slavizanţii şi tracomanii numărându‑se numărându‑se printre cei mai vehemenţi susţinători ai purităţii.

De la începutul secolului al XX‑lea încoace, şi cu precădere în perioada comunistă, unii tracologi — dar şi dictatorul Ceauşescu însuşi — au subliniat mereu importanţa numerică a populaţiei trace din Europa de Est. Într‑adevăr, celebrul istoric grec Herodot („părintele istoriei”) a afirmat că tracii reprezentau cel mai numeros popor în Antichitate şi că, dacă triburile lor ar fi dorit să se unească sub un unic conducător, ar fi cucerit regiunea.

Un singur trib, cel al dacilor, a reuşit să‑şi supună o bună parte din actuala Românie, însă, din nefericire, în ciuda curajului de care a dat dovadă regele lor, Decebal, ei nu au avut puterea de a înfrânge legiunile romane ale împăratului Traian, în cele două campanii desfăşurate succesiv, între anii 101–102 şi 105–106 d.Hr.

Cu toate că unele familii româneşti cu origini în epoca medievală sunt îndreptăţite să pretindă că prin venele lor curg picături din sângele Basarabilor (la fel ca numeroasele familii franceze care îşi revendică descendenţa din Charlemagne), actualmente nu mai există moştenitori în linie directă ai fostei familii domnitoare. Neamul Florea, care ulterior avea să‑şi ia numele Florescu, se numără printre aceste familii. Membrii săi reprezintă totodată singurul clan care, în chip aproape miraculos, a izbutit să îşi păstreze numele până în ziua de astăzi, o afirmaţie pe care o susţin cu tărie.

Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu de Radu R. Florescu și Matei Cazacu