Jazz-ul cere carte, a se citi mult studiu. Individual, în formă organizată, nu mai contează cum, dar cere! Știu, o să veniți cu exemple concrete, nume de oameni celebri care și-au făcut carieră solidă, fără să aibă prea mult studiu (formal) la bază (mă gândesc la o Cesaria Evora – nu e cântăreață de jazz, știu! sau la Gregory Porter). În ciuda acestor excepții, eu rămân la ideea că jazzul cere studiu! Mult studiu! Concertul bandului condus de Marius Mihalache din seara lui 29 decembrie mi-a (re)adus aminte de asta. Îi știu cariera lui Marius Mihalache de ani buni; l-am văzut în concert încă de când eram la Galați, ascult și acum cu mare plăcere CD-ul World Symphony (lansat în 2007) și nu-i pot uita interviurile și emisiunile de la Radio România – are o voce atât de caldă și bună pentru radio, încât te seduce instantaneu!
Marius Mihalache
Revenind la ideea de început și continuând-o, da, Marius Mihalache este unul dintre acei oameni de jazz care au ani grei de studiu în spate, inclusiv la celebra Universitate Berkeley. Cu Chick Corea ca mentor, Marius Mihalache nu s-a oprit niciodată din căutare. Așa se face că toate formulele lui muzicale, toate propunerile lui de concerte sunt originale, lipsite de orice urmă de praf sau de rutină, adaptări, compoziții orginale sau combinații de ritmuri care cer o foarte mare prezență, dar și flexibilitate și o excelentă cunoaștere a instrumentelor muzicale. Orchestrațiile lui cer instrumentiști excelenți, oameni care să știe să facă echipă și care să-și stăpânească instrumentele ca nimeni altcineva.
Lorin Mihalache
În Săftița – Balkanic Project, Marius Mihalache îi are alături de el pe scenă pe Arabela Nicolau (voce), Lorin Mihalache (tobe), Marius Gagiu (caval, flaut), Nicu Băran (chitară bass). Profesioniști din cap până în picioare, care știu să se lase conduși de Marius Mihalache, astfel încât ceea ce aude din sală să cucerească și pe cel mai țâfnos spectactor. Și am văzut în Sala Studio a TNB oameni din toate categoriile: și tineri, dar și mai puțini tineri, rockeri, iubitori de muzică clasică (îi știu pe câțiva, pentru că-i văd fie la Sala Radio, fie la Ateneu). Un public eterogen, dar iubitor de muzică de cea mai bună calitate, care a rezonat de la primele două melodii cu muzicienii și care s-au lăsat seduși de Săftița lui Marius Mihalache & band.
Credit foto: Florin Ghioca
Fiindcă nu merg la concerte de ieri de azi și fiindcă n-aș da niciodată un live pe o înregistrare de studio (deși ultima are multiplele ei avantaje, de care mă folosesc din plin mai ales când am de lucru acasă!) sunt foarte atentă la felul cum se alcătuiește programul unei seri, pentru că de aici se vede și cât de profesioniști sunt cei care vin în fața spectactorilor. Nu poți să intri în forță de la primele melodii, cu nu știu ce solo-uri, după cum nu poți să începi cu o melodie care suprasolicită vocea. Așa se face că Săftița are un program foarte bine alcătuit, cu un miez care pune accent și pe ritm (cel de sârbă n-are cum să te lase indiferent), care dă voie instrumentiștilor să se pună în valoare și care-i ajută să intre în dialog direct cu sala. Dacă vocea Arabelei cucerește încă de la prima melodie (și chiar are o voce foarte atent lucrată, mi-a plăcut că n-a încărcat cu tot felul de înflorituri diversele pasaje muzicale, lăsând versul să se audă cum trebuie), cavalul lui Mandela (Marius Gagiu) te vrăjește de-a dreptul, dându-ți impresia pe alocuri că ești introdus într-un adevărat ritual șamanic. Jazzmanii știu că percuția la un concert de jazz (și mai ales la unul de etno jazz) este vitală; cu alte cuvinte, îți trebuie un percuționist cu nerv, cu fler, cu prezență și care să știe să fie atent la ritmul impus de cel care conduce scenic. Iar Lorin are toate aceste calități, în ciuda tinereții sale (are doar 19 ani!). Se vede în atitudinea lui din tot spectacolul că este născut pentru scenă, că a crescut acolo, pe scândura aceea magică și că și-a ales foarte bine și instrumentul. Foarte atent la partenerii de scenă, dar în special la tatăl său, a reușit să facă un solo demn de intrat în cărțile de studiu, unul început în formulă de trio, rămas în duo, pentru ca finalul să-i aparțină doar lui. Ca să schimbi bețele în funcție de cum o cere ritmul, să bați în platane și tobe cu viteză și tehnică uluitoare, pentru toate acestea îți trebui ani de studiu, dar și multă, multă prezență/stăpânire de sine. Iar Lorin a dat dovadă de o maturitate pe care n-o regăsesc nici la mai bătrânii toboșari recunoscuți în lumea largă. Au fost momente când mi-am adus aminte de primii ani de carieră ai tatălui său – prelucrările după bucăți de muzică clasică celebre – dar și momente când mi-am adus aminte cât de mult îmi place muzica veche românească autentică.
Credit foto: Florin Ghioca
Dat fiind că spectacolul a încheiat un 2018 destul de agitat, trupa Săftița a avut și o invitată specială, în persoana Alexandrei Ungureanu. Mi-a plăcut cum s-a auzit vocea ei în concert, o voce care s-a potrivit perfect cu cea a Arabelei Nicolau. Cu un timbru clad, adecvat Săftiței, Alexandra Ungureanu a reconfirmat faptul că are multă disponibilitate pentru muzica de jazz și chiar mi-aș dori să o aud mai des în astfel de interpretări.
E de apreciat faptul că Marius Mihalache s-a lăsat mai puțin vizibil în acest concert, pe el ca instrumentist, în favoarea partenerilor de scenă. Dar îi veți simți implicarea în fiecare notă auzită pe scenă, căci da, Săftița – Balkanic Project face parte din Stagiunea 2018-2019 a TNB, deci îi puteți (re)asculta și anul viitor. Dacă nu l-ați ascultat niciodată pe Marius Mihalache cum vrăjește țambalul e cazul să vă luați bilete la Săftița. Dacă știți ce poate face cu acest intrument, iarăși e cazul să luați bilete, pentru că veți auzi sonorități necaracteristice lui (semn că MM încă mai are de spus multe din punct de vedere muzical!). Dacă vreți să vă deconectați de la nebunia cotidiană, mergeți la TNB să vă luați doza de frumos și de optimism. Eu închei mulțumindu-le pentru că mi-au salvat finalul de an și pentru că m-au ajutat să-mi iau la revedere de la un 2018 așa cum trebuie: cu zâmbetul pe buze.
