Să nu întrebi niciodată…

… căci vei primi același răspuns: „Umblă pieptănată la fel!”. Cântăreața cheală de Eugen Ionesco are o poveste mai cunoscută decât însăși piesa care stă la baza construcției spectacolului în sine. În cei aproape 70 de ani de când a ieșit de sub tipar, textul a trecut cu brio testele din ce în ce mai dure ale generațiilor de spectactori. Absurdul n-are vârstă, după cum nu are un timp specific; situațiile absurde rămân la fel de încărcate de semnificații și după ce proba timpului transformă sentimentele în resentimente și, iarăși, sentimente. Contradictorii, e foarte adevărat, dar sentimente. La textul dramaturgului nu te poți raporta altfel decât sentimental, îmi asum afirmația. Culmea, altfel nu lași loc judecății de valoare. Cum altfel să explici forța (aflată într-un crescendo ce-l bănuiești a fi de-a dreptul magnetizant) cu care acționează asupra spectatorilor suita de replici rostită de cei șase actori, cei din sală trezindu-se lipiți de scaune și dornici să afle cum se termină toată povestea? Și această forță este prezentă chiar și atunci când te lauzi cu n reprezentații ale spectacolului vizionate sau cu n montări regizorale văzute. Vorbim aici de un pariu al autorului (de a demonstra că poți să faci un text genial dintr-o suită de replici care n-au nicio legătură între ele), dar și de nevoia unei viziuni regizorale care să pună în valoare textul în sine. De aceea, orice nouă montare cu această piesă a lui Ionesco provoacă încă dinainte de a se termina repetițiile. Nu cred că s-au epuizat toate viziunile regizorale care să facă casă bună cu acest text, după cum nu cred că există regizor care să-și dorească să monteze Cântăreața cheală și să nu se teamă de eșec.

Radu Iacoban a avut în 2018 patru premiere, două din ele pe scene din București, două în afara Bucureștiului. Una dintre ele este Cântăreața cheală, spectacol care a intrat în repertoriul Teatrului „Maria Filotti” Brăila. Le-am văzut pe toate patru și tot ce pot spune este că Radu Iacoban este într-o formă bună din punctul de vedere al creativității și că a atins un prag al maturizării profesionale peste care va trebui să treacă acceptând noi și noi provocări.

Deși n-au nici măcar subiectul comun, Tatăl și Cântăreața cheală – cele două spectacole montate în afara Bucureștiului – îmi par a semăna foarte mult din perspectiva formulei regizorale porpuse. Scenă foarte bine delimitată în ambele, cub perfect închis la spectacolul de la Arad, cub deschis spre sală la Cântăreața cheală; momentele și scenele foarte bine delimitate între ele, atât la nivel vizual (neonul este omniprezent în ambele montări), dar și la nivel auditiv, muzica fiind într-un crescendo adus la punct terminus odată cu schimburile de replici sau, dimpotrivă, venind în contrapondere cu lipsa unei acțiuni evidente pe scenă. Și mă opresc aici cu asemănările (despre Tatăl am scris aici și nici nu vreau să fac acum o analiză comparativă, nu asta mi-am propus aici și acum).

Radu Iacoban preferă să nu încarce scena cu foarte mulți centri de acțiune, ceea ce a făcut și în Cântăreața cheală, dând voie astfel spectactorului să se delecteze cu un text remarcabil din toate punctele de vedere. Și pentru ca acest lucru să devină posibil a lucrat cu cei șase actori până acolo încât i-a transformat în niște englezi sadea. Respiri englezește, fără ca măcar să-ți dai seama că asta i se datorează în întregime regizorului. Lucrat la milimetru pe gesturi, pe schimbarea de voci și pe o foarte fină glisare spațială între un aici și un dincolo incert – aici e lumea spectacolului, convenția fiind condiție sine-qua-non pentru țintuirea spectactorului în scaun și dincolo e lumea de afară, lumea unde nu mai suntem suntem ridicoli și stupizi, ci doar insipizi și anodini, apropo de schimbul de replici dintre soții Martin – întregul spectacol Cântăreața cheală devine un adevărat construct teatral care dovedește oricărui sceptic că matematica face casă bună cu absurdul. De unde și expresia mecanică a sentimentelor, căci, nu-i așa, ajungem să ne mișcăm mașinal în orizontul unei lumi în care ne claustrăm fără să ne dăm seama. Și Ionesco asta a gândit când i-a dat lui Mary (întruchipată aproape de perfecțiune de Mădălina Anea) rolul de a le atrage atenția celor două cupluri că se poate ieși oricând din lumea asta atât de limitată (astăzi, în limbaj colocvial folosim din ce în ce mai des expresia „în bula mea” atunci când vrem să facem diferența dintre lumi – cea personală și cea socială/comunitară). Și ca Mary să devină un personaj credibil, a se citi realist, avea nevoie de un el, în cazul de față pompierul. Ionesco n-a vrut să strice opoziția perfectă dintre cele două cupluri, perechile rămând aceleași tot spectacolul. Miza lui Ionesco n-a fost să schimbe ceva la nivel de dinamică a cuplurilor, ci să se folosească de aceste cuplete pentru a lansa și relansa acțiunea în direcții contradictorii, de aici și comicul savuros. Radu Iacoban a mers și el pe ideea autorului, astfel încât a construit două cupluri formate dintr-o ea și un el care s-au completat reciproc, de valori artistice similare. Evident că spectatorii au libertarea de simpatiza cu unul sau altul dintre cei patru (cred că Silvu Debu își va consolida statutul de actor de top cu acest rol), numai că mie mi-a atras atenția Adrian Ștefan, care în scena monologului reușește să pună în valoare și textul, dar să și demonstreze cât de profesionist poate juca. Nu e doar talent acolo, e mult mai mult decât atât: este o tehnică lucrată îndelung și completată cu un lucru pe text până într-acolo, încât a simțit fiecare vocală rostită.

Cântăreața cheală în regia lui Radu Iacoban (Teatrul „Maria Filotti” Brăila) are toate șansele să se joace multe stagiuni de acum încolo. Dacă actorii vor juca cel puțin la fel de bine cum au făcut-o pe scena Teatrului Odeon (acolo unde s-a jucat în februarie 2019) atunci înseamnă că vor putea juca inclusiv cu casa închisă.