1920, 1942, 1962 și 1982 sunt anii nașterii celor patru femei. Patru generații ale aceleiași familii. O familie poloneză, din clasa de mijloc (deși primele două generații par a se încadra mai repede în clasa de jos), din care bărbații par că vin și pleacă după cum le tună sau după cum își doresc femeile. Ele reprezintă factorul de stabilitate și de continuitate al universului familial, deși niciuna dintre ele nu este îndreptățită să-și asume (și) acest rol: păstrarea și transmiterea tradițiilor cere multă liniște și pace interioară, iar primele trei femei nu au nici pe departe șansa de a fi liniștite și împăcate cu ele însele sau cu lumea. Patru generații care translează unul dintre cele mai zbuciumate secole din istoria Europei, patru femei poloneze care trăiesc într-o Cracovie transformată ireversibil de cele două războaie mondiale.

Printre multele mantre de care se pot folosi femeile atunci când le este greu este una cu referire directă la ruj: puțin ruj roșu pe buze și-și va fi mai bine (cu alte cuvinte, schimbi perspectiva). Numai că în Gardenia de la Teatrul Odeon rujul e negru și are o cu totul altă semnificație. El unește patru generații de femei, devine un soi de verigă de legătură dincolo de traumele care le unește în neantul eternei suferințe. Textul în sine e prea puțin ofertant pentru subiectul pe care-l aduce în discuție: trauma transgenerațională și multiplii ei factori (de ordin psihologic, social și/sau personal etc.) care concură la imposibilitatea stopării ei nu sunt aduși în prim-plan, autoarea preferând să se centreze exclusiv pe factorii personali, care țin de personalitatea fiecăreia dintre cele patru femei în parte. Vinile pentru eșecul celei/celor care urmează în acest lanț devin personale și fiecare trebuie să-și ispășească pedepsele cuvenite. Așa se face că ultima născută se dezice de tot ceea ce înseamnă vină și destin eșuat, își ia propria viață în mâini și închide cercul, ba chiar face un pas în afara lui. E drept, pentru ca acest lucru să devină posibil a făcut un pas în afara familiei, s-a ridicat deasupra curentului (nu întâmplător poziția ei este, la un moment dat, undeva deasupra, pe schela din laterala scenei, de acolo putând avea alt orizont și, mai important, poate privi la antecesoarele sale, numai că n-o face nici cu dispreț și nici cu mânie, ci cu detașare și o oarecare compasiune dată de înțelegerea căpătată după multe ore de terapie). Cercul se închide mai mult decât simbolic, prin ruperea tradiției (să faci nuntă mare, cu mușți invitați și cu respectarea ritualurilor, dar doar pentru că așa trebuie!), rochia de mireasă îmbrăcând-o pe prima femeie, cea care, din cauza unui război (de această dată unul mondial, nu personal) n-a reușit nicicând să aibă parte de nunta mult visată, eșuând lamentabil în alcoolism. Rochia albă și gardenia – floarea de nuntă, căci, nu-i așa, ritualul trebuie urmat cu sfințenie.

Credit foto: Vlad Catană

Zoltán Balázs (un regizor despre a cărui carieră nu știu nimic, dar promit să recuperez) și-a dat seama că pentru a suplini textul trebuie să aducă în fața spectactorilor construcții scenice impecabile. Îl felicit pentru felul cum a reușit să construiască din detalii fine o întreagă istorie a traumei celor patru femei, care, în final, devine o-singură-traumă-cu-patru-personaje. Două culori, galben și negru, prima fiind dominantă (e știută conotația culorilor, nu mai insist aici), pentru că, nu-i așa, negrul traumatic trebuia șters cât mai repede, numai că… regizorul a jucat inteligent pe cartea scenografică, astfel încât, undeva, în succesiunea scenică, galbenul devine culoarea traumei și negrul reflectă superioritatea supraviețuitoarei. Așa se face că în costumul celei de-a patra femei negrul predomină, iar galbenul capătă doar rol de accent. Decor minimalist, dar atent realizat, Constantin Ciubotariu mizând pe forța metalului și pe jocul de volume, golurile dintre barele metalice căpătând rol funcțional. Integrate perfect în scenă, costumele celor patru actrițe, executate impecabil și din materiale de foarte bună calitate, vin să dea aerul de eleganță specific oricărei femei, indiferent de ce soartă are. Aproape că te tai în liniile lor, efect dorit intenționat de către regizor, mai mult ca sigur. Așa se face că și actrițele se simt foarte bine în haine, îmbrăcarea fiecărui element vestimentar căpătând aspectul unor gesturi ritualice foarte bine executate. Trecerea de la o generație la alta, de la povestea unei femei la următoarea se face, de regulă, prin intermediul unei suite de gesturi care implică și dezbrăcarea/îmbrăcarea unui pardesiu, pulovăr, haină de blană etc. Puțin ieșite din comun sunt momentele în care teancul de prosoape este aruncat în scenă, respectiv cel în care acestea sunt așezate la dungă, impecabil la loc, refacerea teancului având și el aspect de ritual.

Credit foto: Vlad Catană

Rar mi-a fost dat să aud atâtea arii din opere celebre sau mai puțin cunoscute de melomani într-un spectacol de teatru. Și găsesc mai mult decât fericită combinația dintre muzica marilor compozitori de operă și subiectul spectacolului. Am reascultat cu o reală și nedisimulată plăcere (cred că spectactorii din spatele meu au realizat încă de la primele acorduri cât de mult îmi plăcea ceea ce auzeam) arii din Lakmé de Léo Delibes (una dintre preferatele mele), Flautul Fermecat de Mozart, Carmen a lui Bizet, Macbeth de Verdi sau mai puțin cunoscutele Clori, Tirsi & Fileno a lui Händel și Morgen de Richars Strauss. Ariile sunt mai multe și merită să căutați operele din care fac parte și să le ascultați în întregime. Zoltán Balázs a ales înregistrări impecabile, cu voci celebre, care să impună o anumită solemnitate momentelor scenice, ajutând în felul acesta la realizarea tranziției de la o scenă la alta, de la o generație la alta, dar și la creșterea gradului de suportabilitate a spectactorului. S-a evitat în felul acesta efectul lacrimogen, duritatea subiectului, suita de replici și relațiile dintre personaje conducând toate spre un astfel de deznodământ; sunt convinsă că fără aceste pasaje muzicale am fi avut parte de o un cor de suspine și hohote de plâns de-a lungul întregului spectacol. Nu cred să fie în sală – indiferent de reprezentație – femeie care să nu se regăsească în cel puțin una din cele patru povești. Fie că au trăit ele însele traumele ca atare, fie au în familie cazuri similare, fie s-au implicat în rezolvarea unor astfel de cazuri, spectactoarele (și, de ce nu, chiar și bărbații) vor lua parte la un spectacol despre viețile lor, dar cu o oarecare detașare și cu o diminuare la minim a subiectivismului. Doar în acest fel spectacolul își găsește finalitatea. Poveștile celor patru femei nu sunt spuse pentru că ele au nevoie de compasiunea și mila celor din sală, ci pentru ca spectatorii să nu refacă la infinit acest circuit al autovictimizării și al traumei transgeneraționale.

Un spectacol foarte bun, care nu te lasă indiferent, care aduce în fața spectactorilor patru actrițe foarte bune și excelent puse în valoare de către un regizor care și-a asumat până la capăt demersul de a desface trauma în felii: doar înțelegând poți merge mai departe și doar astfel eviți refacerea greșelilor trecutului.

Gardenia – Teatrul Odeon București

Femeia I: Antoaneta Zaharia

Femeia II: Paula Niculiță

Femeia III: Simona Popescu

Femeia IV: Mădălina Ciotea

De: Elżbieta Chowaniec

Traducerea: Luiza Săvescu

Regia: Zoltán Balázs (Ungaria)

Decorul: Constantin Ciubotariu

Costumele: Andrada Chiriac

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura