Revoluția actorilor – Istoria unui spectacol de teatru documentar

România este singurul stat fost comunist care, la treizeci de ani de la Revoluția din 1989, nu are încă vinovați condamnați pentru ororile regimului, cu atât mai puțin pentru victimele din acele zile. Dincolo de incapacitatea aparatului de stat de a face lumină în ceea ce privește găsirea și pedepsirea vinovaților există tristețea, fatalismul și deziluziile oamenilor care au luptat pentru îndepărtarea regimului, oameni care au trăit ani sub comunism, cărora le-au murit prieteni și membri ai familiei din cauza opoziției față de regim sau doar pentru că erau „chiaburi”. S-au făcut multe filme despre evenimentele din decembrie 1989, documentare sau artistice, mai mult sau mai puțin bine documentate; s-au scris mii de pagini despre personajele revoluției, despre oamenii din umbră sau vizibili ai acelor vremuri, despre cauzele și efectele evenimentelor sângeroase, despre cum se schimbă efectiv un regim politic peste noapte, despre personajele cheie etc. Istorici români și străini au încercat să adune în tomuri concluziile unor cercetări îndelungate, care au mers mult în urmă, până la înființarea Securității (în 1948) și instalarea de facto a regimului comunist în România postbelică. În ciuda faptului, sau tocmai de aceea, oamenii care și-au riscat viața în decembrie 1989, ieșind pe străzi și strigând lozinci „Nu trageți!” sunt astăzi deziluzionați și pesimiști, întrebându-se dacă mai contează pentru cineva că atunci, în 1989, s-a murit pe străzile din Timișoara, București și alte orașe. Atunci s-a murit pentru libertate! Câți dintre cei de astăzi realizează că libertatea de care dispun le-o datorează în totalitate celor care au avut curajul și nebunia de a ieși în stradă și de a striga „Jos comuniștii!”?

A face teatru documentar în aceste condiții devine un act aproape suicidal. Mă refer la teatrul documentar care să aibă drept subiect Revoluția din 1989. Carmen Lidia Vidu nu este la primul spectacol de acest gen, seria Jurnal de România. 1989 are o completare binevenită cu premiera de la Teatrul Național I.L. Caragiale București. Revenind la teatrul documentar, el are niște formule speciale, asupra cărora regizorul trebuie să insiste suficient de mult, astfel încât spectactorul să nu aibă senzația să asistă la un lung șir de monologuri sau să iasă plictisit din sală. Formula aceasta spectaculară trebuie să ridice semne de întrebare, să provoace reflecții, să incite la dialog și noi interogații, toate menite să participe activ la memoria colectivă asupra unui eveniment anume. A nu uita ce s-a întâmplat atunci și, mai cu seamă a nu uita de ce s-a ieșit în stradă în decembrie 1989, depinde și de astfel de spectacole! Cu condiția să fie bine făcute și bine documentate.

În decembrie 1989, în România, taberele de revoluționari au apărut mai repede decât în alte părți, așa se face că încă din acele zile, multora dintre cei care au ieșit în stradă le-a fost clar că revoluția va fi confiscată de comuniștii deghizați în falși revoluționari sau de profitori de moment. După degringolada din decembrie, au început să dispară din primplan exact cei care ieșiseră în stradă și riscaseră să fie împușcați (sau chiar au fost răniți). Funcțiile politice și publice le-a revenit tot foștilor nomenclaturiști, ceea ce i-a determinat pe mulți dintre cei erau să moară atunci să plece din țară sau să refuze să se mai implice în viața comunității. Printre cei care au ieșit atunci în stradă, din patriotism și dragoste de semeni, dar și dintr-o ură viscerală față de comuniști și regim, au fost și actori. Mulți actori! Carmen Lidia Vidu și-a construit scenariul pe baza mărturiilor a patru dintre ei: Ion Caramitru, Oana Pellea, Daniel Badale și Florentina Țilea. Generații diferite, experiențe diferite. Dacă la revoluție au participat efectiv doar primii trei, Florentina Țilea fiind prea mică ca să iasă efectiv în stradă, în construcția scenariului mărturiile tuturor contează din punctul de vedere a ceea ce și-a propus să evidențieze regizoarea: ce i-a determinat pe acești oameni să iasă în stradă. Așa se face că monologurile celor patru conțin referiri cu privire la istoria familiilor – de departe, cele mai impresionante sunt cele ale Oanei Pellea și Ion Caramitru -, mărturii subiective cu privire la privațiunile anilor grei de comunism, absurdul unui ritm cotidian împărțit între coada la buteliile aragaz și savoarea ciorbei de gheare de pasăre, mâncatul compulsiv de banane (pentru că pofta era mai mare decât înfrânarea), anii grei de închisoare făcuți de membrii familiilor sau domiciliul forțat al acestora, doar pentru că făceau parte din niște familii cu origini „nesănătoase”. E interesant felul cum tabloul se completează cu mărturiilor lui Daniel Badale și Florentina Țilea, doi oameni care, aparent, n-aveau motive să se opună regimului. Ambii au avut copilării fericite, Florentina Țilea a fost chiar puțin privilegiată, având „șansa” să-i recite lui Ceaușescu poezii și să-l ciupească ca să-i stârnească reacții. Niciunul dintre ei n-a suferit propriu-zis, din cauza regimului. Punctul comun dintre cei patru este dat de faptul că niciunul n-a înțeles de ce soții Ceaușescu au fost executați în 25 decembrie și niciunul dintre ei nu s-a bucurat de moartea acestora.

Pentru ca jurnalul să nu se transforme într-unul mult prea subiectiv și fără relevanță, Carmen Lidiva Vidu a introdus mărturiile Germinei Nagâț, a lui Dennis Deletant, respectiv Dan Voinea. Dacă primii doi sunt istorici, cercetători ai Revoluției din 1989 și ai regimului comunist românesc, ultimul a fost procuror în procesul intentat celor doi Ceaușescu, așa se face că, oarecum acestuia i se datorează și execuția lor. Chiar dacă în filmarea inclusă în spectacol el evită să spună clar cât de mult a contribuit la sentință, este clar pentru toți care a fost rolul acestuia de facto în mersul evenimentelor. De ce cei doi istorici și nu alții? Dennis Deletant este un istoric recunoscut în lumea cercetătorilor de oriunde pentru acribia și profunzimea cercetărilor pe care le-a inițiat de-a lungul anilor, cu cărți despre regimul comunist românesc foarte bine documentate (traduse și apărute la edituri de prestigiu în România); Germina Nagâț este membru în Colegiul CNSAS, deci o persoană îndreptățită din multe puncte de vedere să vorbească despre evenimentele din 1989.

Pentru ca toate aceste mărturii să devină părți dintr-un spectacol, fie el și de teatru documentar, era nevoie ca ceva să le lege, să le aducă în același loc. Carmen Lidia Vidu a găsit de cuviință ca acest element cheie să fie proiecția video – fragmente din mărturiile actorilor, aparițiile video cu Germina Nagâț, Dennis Deletant, Dan Voinea, benzile desenate ale Gabrielei Schinderman din final (care țin loc de jurnal, în sensul de „gazetă de perete”). Peste toate se așează ilustrația sonoră – fragmente din muzicile epocii, din discursurile lui Ceaușescu, împușcăturile și țipetele de la Revoluție etc. Proiecțiile video pe ecranul și zidul Amfiteatrului, fac să crească exponențial impactul informației asupra publicului. Dincolo de impresionarea acestuia rămân impresiile cu care pleacă ei spre casă. Iar asta contează cel mai mult.

Dincolo de emoțiile inerente unei premiere, spectacolul semnat de Carmen Lidia Vidu se recomandă de la sine. Din punctul meu de vedere este cu mult peste spectacolele românești produse în ultimii ani sub titlul de teatru documentar, iar asta se datorează și profesionalismului actorilor implicați. Un spectacol care speculează din plin avantajele unei săli în aer liber și care este special gândit pentru Amfiteatrul Teatrului Național I.L. Caragiale București. Iar asta se vede și se simte de la început și până la final. Chiar dacă normele impuse de actuala pandemie de coronavirus micșorează mult numărul de spectactori, ar fi de dorit ca această montare să fie vizionată de cât mai mulți oameni și să intre într-un circuit de dezbateri publice.