Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

Dacă finalul prezentării scriitorului Dan Alexe, de pe una dintre clapetele cărţii, se încheie cu sublinierea preocupării sale majore, „limbajul însuşi, Logosul, Vorba”, începutul propriu-zis al „Panterelor…” (şi conţinutul în sine al cărţii) relevă faptul că omul nostru este preocupat şi de purtătorii acestui limbaj, mesagerii Logosului, adică umanitatea însăşi, Biserică sau nu (înţeleasă drept comunitate), biserică turistică, biserică atee, ateu declarându-se „naratorul” într-o discuţie cheie, în timpul unui ritual de purificare, înaintea unei ceremonii zikr, petrecute în Cecenia. Începutul naraţiunii însă are loc la Moscova:

„Gloată febrilă şi colcăitoare şi sporadic chicotitoare, iar eu o cercetam cu inima strânsă şi maţele încîlcite de angoasă, mirat cum de atâta poporet se prelinge disciplinat în faţa bisericii Vasili Blajenîi, coadă şerpuitoare până hăt în spate, care spate se freca de dosul altor pioşi şi disciplinaţi plătitori de bilete, lent păşitori spre borta de granit a cavernei lui Lenin, lipită de zidul Kremlinului.” (p.5)

Parcă mizantropic, naratorul (în carte se declară sociopat), din întreaga lume-gloată, extrage ca subiecţi de „cercetare” pe cei care vor deveni personaje: iubita, Eva (dacă ne gândim că naratorul este, totuşi, chiar scriitorul, şi ne raportăm şi la „În punctul lui rebbe G”, cartea precedentă a lui Dan Alexe, „iubitele” în primul şi în primul rând) şi, în ordinea incompletă a intrării în scene, Alexandre Dumas, tatăl (fals metafizico-religios-literar, Tatăl care este în ceruri al Cărţii panterelor caucaziene), o pereche de germani, turişti, trecuţi de prima tinereţe, nişte albanezi conduşi de un anume Ylber Mysafiri, care tot dau telefoane de ameninţare şi mai dau şi foc la câte ceva, vreo patru ceceni savuroşi, despre care aflăm mai multe, despre soţiile unuia dintre ei, Apollonios din Tyana, o comisie pariziană de aprobat filme documentar, din care avem coşmaruri cu o pistruiată (am visat că eram chiar madame respectiva şi trebuia să resping manuscrisul lui Dan Alexe! Sic!), câţiva dictatori, aflaţi sau nu sub aripa protectoare a lui Putin, dintre care unul, Tiumen al Kalmâkului (în care îl ghicim pe Kirsan Nikolayevich Ilyumzhinov ca sursă de plecare în construcţia personajului; de altfel, cu siguranţă nu este nicio asemănare cu persoane reale ori întâmplări la fel de reale), este demn de răpirile extraterestre ale lui Kurt Vonnegut, mumia lui Lenin, pe care inconştientul naratorului tot vrea să o posede, mustaţa lui Stalin, alte sosii ale lui Stalin, acest Elvis Presley al politicii dictatoriale (veţi înţelege mai bine când veţi ajunge, în carte, în Georgia, parcă la Tbilisi, unde este un concurs de… imitat mustaţa gruzinului de oţel), una dintre aceste sosii având un rol destul de important în carte, apărând de vreo două ori când nu te aştepţi, Zviad Gamsakhurdia apare şi el, practic cu câteva zile înainte de presupusa sa asasinare, aşa şi o dizidentă din Kalmukia, Larisa Stern, un artist conceptualist lipoveano-bureştean, Pavel, protejat al unui gruzin bogat, Serj Nartidze, protejat şi el de Putin sau de FSB, serviciile secrete ale Fereraţiei Ruse…

Geografic, deşi se începe, naratologic, cu Moscova, se poate începe cu Bruxelles, Paris, Bucureşti, şi se trece prin Nijni-Novgorod, Kazan, Saratov, Volgograd, Elista, Hasaviurt, Groznîi, Makhketî, Derbent, Baku, Tbilisi, Poti, Batumi…

De fapt, naratorul are un ambâţ cinematografic: să realizeze un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta astăzi călătorie a lui Alexandre Dumas prin Rusia şi Caucaz, urmând pas cu pas descrierile acestuia; aceasta şi pentru a fi… complementar scriitorului, care chiar a realizat filme documentare (asta pentru cei care nu-l cunosc pe Dan Alexe), dintre care „Ghazavat”, 1992, a fost primul film documentar despre Cecenia, „Howling for God”, 1997, despre viaţa în confreriile mistice sufi, şi „Cabală la Kabul”, despre Afganistanul de astăzi văzut prin prisma duşmăniei dintre ultimii doi evrei di capitala afgană, obţinând importante premii internaţionale…

Rezultă „o magică, o impecabilă structură narativă…” (p.7), după cum observă auto-ironic obsedantul narator, care poate avea un dialog cu cititorul pudibond sau cu prejudecăţi în măsura în care a avut şi cu iubita sa, referindu-se nu la propuneri indecente, vorba vine, în cazul amantei, ci la arta poetico-narativă, în cazul… cititoarelor, pardon, cititorilor, fără a bate nici un apropo la pasivitatea acestora. Zice Eva:

„-Aha, deci tu nu mi-ai propus niciodată serios să îmi aduci alţi bărbaţi să mă încalece pe toate părţile în faţa ta, nici nu mi-ai zis vreodată că te-ar excita să vezi cum fac cu alţii iar tu să mă săruţi, mângâi. Totul era doar în mintea ta, da? Oi fi fost permanent beată.

-O făceam pentru că ne excita pe amândoi discursiv, pentru că era o fantasmă narativă şi pentru că participai la dialog. E nedrept să-mi reproşezi asta acum. Dacă ţi-a displăcut naraţiunea, trebuia s-o spui de prima dară.” (p.287)

Dacă deviem discursul spre raportul scriitor-cititor-comentator (narator sau cronicar de carte), cartea trebuie să seducă, cartea cu tot ce are în ea, şi dacă nu leagă dialog cu cititorul, ar fi o carte-moartă, o carte-călugăriţă, în cel mai bun caz… Desigur, nu trebuie să cădem în capcana „atitudinii ambivalente faţă de stil” în spatele căreia ar fi, scrie Susan Sontag, „confuzia istorică occidentală în ceea ce priveşte relaţia dintre artă şi moralitate, dintre estetic şi etic.”

Mai scrie Sontag ( „Împotriva interpretării”, traducere Mircea Ivănescu, Vellant, 2017, p.32, „Despre stil”), scuzată să-mi fie inserţia:

«Fără îndoială, aş fi indignată dacă o persoană pe care o cunosc şi-ar asasina soţia şi ar scăpa cu faţa curată (din punct de vedere psihologic sau legal), dar cu greu m-aş putea indigna, aşa cum par să o facă mulţi critici, atunci când eroul din romanul lui Norman Mailer, „An American Dream” îşi asasinează soţia şi rămâne nepedepsit.»

Nici Dan Alexe nu se străduieşte să-şi facă din naratorul său cea mai potrivită partidă pentru un viitor socru tată de fată: sponsorizat de mafia sau, dacă veţi, clanurile cecene, îi ajută pe aceştia să captureze un datornic, deloc întâmplător, întru metafizica istoriei, având faţa lui Stalin; înşală evident o dizidentă care îşi pune mari speranţe că ziaristul va transmite un mesaj al său lumii libere (lacrima sa, a naratorului, la aflarea tristei veşti a asasinării probabile a dizidentei, nu va putea şterge… prima impresie!); mai mult, nu ezită prea mult, deşi există şi răzgândiri, pentru a plăti o vânătoare cu grenade de… ursoaice cu pui, deşi iubea… animalele!

În ultimă instanţă, un mesaj al cărţii ar fi acela că fiecare dintre noi, în condiţiile în care omenirea ar lua-o razna, ar deveni o fiară care va face totul pentru a supravieţui! Cu excepţia celor cu vocaţie de martiri! Ar fi interesant un roman cu un martir scris de Dan Alexe! Sic!

Nedevenind un lup moralist, așa cum nu este nici Dan Alexe, în pofida trecerii prin cadre a unor lupi ceceni, sunt scene în carte care îți pot aduce aminte de gândurile de profundă admirație pe care le poate avea un om în biserică când constată că iubita lui se încadrează la categoria „ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”, aşezată lângă o femeie la fel de provocatoare ş.a.m.d. Doamne, iartă-ne, apropo de o fază din timpul ritualului zikr, p.209! Oricum, frumuseţea trebuie să mai înţeleagă şi câte ceva din… „complexitatea discursului narativ-vizual” (p.289), din geo-politică, din tainele serviciilor secrete, din Kama Sutra, chiar din Susan Sontag, la care mă întorc pentru ultima oară, pentru că şi Dan Alexe pare să fie un profet al recâştigării simţurilor (Sontag scria acestea în urmă cu aproximativ 50 de ani):

„Cultura noastră se bazează pe exces, pe supraproducţia; rezultatul este o pierdere constantă a acuităţii noastre senzoriale. Toate condiţiile vieţii moderne – plenitudinea ei materială, intensa aglomerare – converg spre a ne toci facultăţile senzoriale. Iar misiunea criticului trebuie apreciată în lumina condiţiilor propriilor noastre simţuri şi capacităţi (mai degrabă decât în lumina acelaora ale unei alte epoci).

Important este acum să ne recâştigăm simţurile. Trebuie să învăţăm să vedem mai mult, să auzim mai mult, să simţim mai mult.

Sarcina noastră nu este să găsim maximum de conţinut într-o operă de artă, şi cu atât mai puţin să stoarcem mai mult conţinut din opera care există deja. Sarcina noastră este să reducem conţinutul astfel încât să vedem lucrul însuşi.

Scopul oricărui comentariu despre artă ar trebui să fie acum acela de a face operele de artă – şi prin analogie, propria noastră experienţă – mai reale pentru noi, iar nu mai puţin reale. Funcţia criticii ar trebuie să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este şi chiar că este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă.

În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei.”

Evident, misiunea comentatorului, care ar trebui să citească… „orgasmic” şi să scrie „orgasmic” despre o carte, când este cazul, este uşurată când scriitorul apelează el însuşi la o erotică a artei, o artă erotică a scrierii, atent(ă), totuşi, la „chihlimbarul sorţii”, la iubirea mai presus de orice iubire, cum ar spune un Rumi, parcă, şi cartea-roman fiind, tot în ultimă instanţă, o călătorie, în care poţi avea, zdruncinat bine într-o Ladă modificată, cu un portbagaj plin de grenade, viziunea pierderii controlului asupra destinului (p.217):

„În realitate, mă tot întrebam până unde te poţi autoînşela încât să nu realizezi că într-o asemenea relaţie şi o astfel de călătorie totul a fost de fapt fals de la început. E-a lungul drumului încerci să te păcăleşti sistematic că lucrurile au să se rezolve. E un fel de existenţă paralelă, un scenariu la care n-ai participat, un rol pe care nu l-ai dorit, dar îl joci, improvizând, aşteptând să-ţi vină rândul cu replicile pe care le inventezi, o lume în care încercă să nu priveşti în faţă realitatea. Chiar şi când survine catastrofa, încă te mai forţezi să crezi că totul se va rezolva. Nici măcar nu te forţezi, de fapt, eşti lipit pasiv în chihlimbarul sorţii, precum musca aceea din copilărie spre care venea lent, pofticios, obscenul păianjen, atunci când mi-am înscenat prima transă erotică autentică.” (pp.211-212)

Eros-Limbajul, aducând aminte şi de iubirea din „Cerul ocrotitor” de Paul Bowles, limbajele în general, (şi popoarele) cele ale Caucazului în particular (p.67-68, limbaje obsedante şi pentru un personaj din „Binevoitoarele” lui Littell), Caucazul, Muntele-Tron unde Prometeu şi-a desăvârşit destinul, unde titanii s-au revoltat împotriva zeilor, Iubirea perfectă, adică limbajul erotic perfect, şi fizic şi spiritual, Călătoria perfectă, găsirea sentimentului Sacrului, dar mai ales prăbuşirea sub un profan atât de coruptibil (elogiul adus corupţiei de către două personaje chiar antipatice chiar justifică, ideal, vânătoarea de… animale!), toate aceste ingrediente fac din „Panterele” lui Dan Alexe un amestec explozibil, o carte-teroristă, o centură anti-castitate, anti-auto-amăgire a re-descoperirii inocenţei umanităţii într-o lume în care, aparent, Dumnezeu nu cred în învierea Candorii!

Cine a citit „Constelația fenomenelor vitale” de Anthony Marra, unde acţiunea se desfăşoară în Cecenia şi „În punctul lui rebbe G.”, a aceluiaşi Dan Alexe, găseşte în „Pantere…” parfumul, ce altceva, unei umanităţi deloc roz, lacomă de iubire autentică, de sacru, gata să-şi vândă umanitatea pentru iluziile de a o regăsi cândva, altădată, altundeva, mai bună, mai multă… Dan Alexe nu-şi face iluzii, nici în privinţa umanităţii Caucazului, nici în privinţa umanităţii în general!

Felină lingvistică de talia unui Luca Piţu, adică (şi) pe cale de dispariţie (parcă mai puţin întru limbaj, aici, comparativ cu „În punctul…”, furat de peisaj, sic!), Dan Alexe te-a invitat la „zikr”-ul său! Transele sale erotico-literare pot fi fatale pentru.. neiniţiaţi! Citeşti pe propria răspundere! Nici lectura prealabilă a „Ghepardului” nu te poate salva, nu îţi poate garanta mântuirea… literară! Cartea lui Dan Alexe este ca un telefon mobil după care se ghidează bombardierele când crezi că ţi-a pus Cineva mâna (fără a mai se apuca să fie tăiată, doar fâşii!) pe cap… Mâna bine-cuvântătoare, cu gheare de panteră… Şi pentru că visarea este esenţială, după cum rezultă dintr-o conversaţie quasi-erotică pe chatul facebookului („Eva: Visez. Asta fac în general. Mai mult decât respir aproape.

Eu: Ai ales esenţialul!ce noroc pe mine că am dat în sfârşit de o persoană reală!”, p.70, Nu că nu ar fi şi altele chiar erotice! Linia fierbinte, nu alta!), de ce nu aş visa, dincolo de timpuri şi spaţiu, că Eva ar putea fi interpretată, într-un film artistic regizat de Dan Alexe, de Nastassjia Kinski, cea din „Cat People”?

Dar, la urma urmelor, cine sunt panterele parfumate?

Apollonius din Tyana scria, după Dan Alexe, că „acolo, în Daghestan şi Cecenia, în miezul Caucazului, ar fi trăit, furişându-se elegant, panterele parfumate, (…) pardoşii balsamici pe care El pretindea că-i văzuse şi adulmecase prin munţii ce se prăbuşesc spre Derbent, în Marea Caspică.” (p.10) Într-o discuţie, alta?, pe chat, naratorul o numeşte pe Eva „panteră înmiresmată” (p.67), dar „totul” pleacă de la obiceiul prietenilor săi ceceni de a se parfuma când plecau în diverse misiuni: Ali Dinţi de Aur, hagiul Baisengur, Salman, cel care stătuse în închisori comuniste în adolescenţă şi cu care are loc discuţia despre Dumnezeu, sau poate chiar toţi cecenii pe care i-a cunoscut se parfumau strident, pentru un european sau pentru un Dan Alexe…

Sau poate toţi caucazienii, personalităţi introduse în carte, precum Zviad Gamsakhurdia, un alt fel de daco pat, pardon, gruzinopat, surprins ca „decăzutul şi mototolitul” fost preşedinte georgian, autorul „Misiunii spirituale a Georgiei”, care susţine că „înainte de invadarea de către colonizatorii indo-europeni (…) întreaga Europă era populată de strămoşii georgieni, de mingrelieni, de proto-kartvelieni”, troienii fiind mingrelieni, ei întemeind Roma, ş.a.m.d.; precum Şamil (Basaiev, cam el ar fi după amănunte biografice-teroriste), „frugal, blând, dar implacabil” ori primul Aliev, bătrânul, preşedintele azer, care era şi el poet, dând o definiţie Libertăţii: „…este o femeie care a dormit în cearşaful vostru o mie de ani… dar, unde, o, unde, oameni, vă e bărbăţia?”, poate toţi au parfumul lor de… oameni supuşi Destinului, unii, precum hagiul menţionat mai sus, aducând de pe la Mecca un flacon special, alţii mirosind a petrolul Mării Caspice, mai toţi a sânge, a sânge proaspăt, de oi sau de oameni…

Poate totul, totul din carte, a fost „doar în mintea naratorului”, care a invocat, fals profet, doar mici apocalipse: „Cei adevăraţi învaţă că atunci când ai văzut Răul absolut nu mai bodogăneşti despre el.” (p.206)

Într-adevăr, conradian, când ai văzut Oroarea (capitolul al IX-lea se intitulează dumasian-vernian „În care naratorul descoperă oroarea Muntelui”), deja eşti un… Nimeni! Un Nemo parfumat este drept, despre sintagmă aflând că „în rusa colocvială «eşti un om extraordinar» se spune «eşti un nimic» (n.a.g.s. cu sensul de „nimeni”). Protectorii mei ceceni îmi transmiseseră drăgăstos că sunt un nimic, ceea ce, indiferent dacă se potriveşte sau nu cu ideea mea despre mine, arată că nimicnicia poate fi plină de sens şi afecţiune. Am decis atunci că, dacă vreodată mă mai tratează cineva de «neica nimeni», nu voi face decât să zâmbesc cunoscător.” (p.85)

Ar mai fi multe de spus, dar mai adaug doar o sugestie: este o carte-transă despre senzaţia pe care o ai când ţi se taie un membru, o iubită-membru…

De fapt, toate războaiele, cred că asta e sugestia-regină, toate amputările nu sunt decât fenomenologii ale unor mari iubiri ratate…

„Pantere parfumate ” de Dan Alexe