Nero în America

Ca şi Philip Roth, Salman Rushdie îşi permite deja să construiască roman în jurul oricărui subiect, suficient de controversat încât să-şi provoace atât scriitorul, cât şi pe cititorii acestuia.

Casa Golden (The GoldenHouse, 2017) este o carte scrisă la turaţie maximă, în care îşi dau întâlnire elemente şi tehnici moderne, cosmopolite, într-o poveste altfel veche de când lumea: o familie şi secretele ei tenebroase, averea dobândită prin mijloace ilicite, relaţiile cu lumea interlopă indiană, deviaţii sexuale etc. Până la urmă, dincolo de toate acestea, romanul propune o călătorie iniţiatică şi identitară într-un New York al zilelor noastre, în care viciile şi virtuţile se amestecă până la confuzia totală.

„Suntem atât de scindaţi, atât de duşmănoşi unii cu alţii, atât de îmboldiţi de evlavie ipocrită şidispreţ, atât de cufundaţi în cinism, încât propriei preţiozităţi îi spunem idealism, atât de decepţionaţi de cei care ne conduc şi atât de dispuşi să ne batem joc de instituţiile statului în care trăim, încât până şi cuvântul bunătate a fost golit de noimă şi trebuie, probabil, să fie pus deoparte o vreme, la fel ca toate celelalte cuvinte otrăvite, ca, de exemplu, spiritualitate, soluţie finală, libertate…” (pag. 15)

Sunt cuvintele naratorului-personaj, tânărul şi talentatul regizor aspirant Rene, prin ai cărui ochi îi vom cunoaşte şi pe cei din familia Golden, un tată şi cei trei fii ai săi, care se refugiază în America din India, în condiţii cel puţin suspecte. Ca să-şi ascundă trecutul, inclusiv urmele, membrii familiei îşi iau nume romane: Nero (tatăl), Petronius, Lucius Apuleius şi Dionis (cei trei băieţi). Sosirea Goldenilor la New York îi oferă naratorului prilejul de a-şi contura ceea ce el numeşte, pe tot parcursul relatării sale, „marele proiect” care să-i aducă notorietatea artistică. Un proiect care, pe măsură ce se va concretiza, îi va „înghiţi” pe toţi cei implicaţi direct sau indirect…

Viaţa lui Nero Iulius Golden are accente de tragedie greacă strămutată, printr-o reuşită şi interesantă translaţie temporo-spaţială, în America preşedintelui Obama. Trimiterile livreşti, inserţia procedeelor cinematografice, alternarea pasajelor reflexive cu pagini alerte, spumoase, în care saga Golden interferează cu mişcările politice şi culturale sunt tot atâtea particularităţi ale scrisului marca Rushdie. Devoalând toate poveştile, dar mai ales culisele acestora, autorul reuşeşte să scrie un veritabil roman de moravuri despre societatea americană contemporană, despre miturile ei compromise, despre psihozele şi deviaţiile care o caracterizează.

Familia Golden este o lume a bărbaţilor, în care tatăl conduce cu mână de fier destinele băieţilor. Iubirea lui, atâta cât există, e drastic cenzurată. Apu, unul dintre fii, explică destul de concret situaţia:

„Timp îndelungat, ne-a controlat prin bani, banii pe care ni-i dădea ca să ne întreţinem, banii pe care ni-i promitea ca moştenire, iar noi am făcut tot ce ne-a cerut. Dar ne-a controlat şi cu altceva, mult mai puternic decât banii. E vorba de ideea de familie. El era capul şi noi, membrele, iar trupul face ce-i porunceşte capul. Aşa am crescut noi, după modelul tradiţional. Loialitate absolută, supunere absolută, fără comentarii. Nu mai suntem copii, dar vremea îndelungată săream când sărea şi el, ne aşezam când ne spunea să ne aşezăm, râdeam sau plângeam la comandă…” (pag. 259)

Nero Golden este un părinte castrator, cu o iubire egoistă şi oarbă la nevoile reale ale celor din jur. E un hedonist, ca şi tatăl din Fraţii Karamazov, ca şi adevăratul Nero al Romei. Căzut în mrejele unei rusoaice frumoase, Vasilisa, el îşi pierde treptat atributele unui bărbat puternic şi casa Golden intră sub zodia nefastă a destructurării. Rene, personajul-reflector, surprinde în felul său istoria acestei destrămări lente:

„Nimic din casă nu trăda originile celor patru bărbaţişi ei au continuat să păstreze cu încăpăţânare tăcerea în privinţa trecutului. Inevitabil, până la urmă lucrurile ies la iveală şi, cu timpul, le-am aflat povestea, dar înainte de asta toţi am lansat ipoteze despre istoria lor tainică, împletindu-ne ficţiunile cu ale lor…” (pag. 19).

„Dar până la urmă lucrurile au început să se destrame. Iată care au fost cauzele căderii lor: o ceartă între fraţi, o metamorfoză neaşteptată, apariţia în viaţa bătrânului a unei tinere frumoase şi hotărâte, o crimă. (Mai multe crime). Şi, într-un final, acolo, în ţara îndepărtată, nişte eforturi rezonabile ale serviciilor de informaţii”. (pag. 21)

Disfuncţionalităţile caracterizează fiecare membru al familiei: Petea, primul născut, suferă de ceea ce, în termeni medicali, se numeşte„tulburare de spectru”, este instabil emoţional; Apu – „bărbat chipeş, copilăros, cu un neastâmpăr lasciv şi răutăcios în zâmbet”, este o pasăre a cluburilor de noapte, are înclinaţii mistice, dar şi un talent artistic extraordinar (un portretist); Dionis, al treilea fiu, este rezultatul unei aventuri extraconjugale a bătrânului, care decide să-l aducă pe băiat alături de ceilalţi, deşi integrarea nu va fi deloc uşoară. Dionis „oscila între linguşire şi furie. Era clar că avea nevoie să iubească şi să fie iubit”. Identitatea niciunuia dintre băieţii Golden nu este deplin conturată. Drojdii fermentează în personalitatea lor incertă. Casa în care s-au născut, apoi cea americană, în care s-au strămutat, e ca un cocon în care se zămislesc monştri latenţi. Halucinaţiile, înclinaţiile sexuale deviante, lipsa de comunicare şi presiunile de tot felul, implicit ameninţările mafiei indiene vin să completeze filmul gloriei şi al decăderii unui pater familias şi al descendenţilor săi. Un „film” turnat sub ochii cititorilor, din cadre când insuportabil de lente, menite parcă să oprească ochiul asupra unui detaliu anume, când ameţitor de rapide, haşurate de flash-back-uri şi finalizate cu un „cut” care cade ca o ghilotină. Scena se închide subit. Restul eşti lăsat să ţi-l imaginezi, să-l deduci, să-l (de)construieşti…

Trăgând linie sub proiectul filmului său despre casa Golden, după ce el însuşi s-a lăsat implicat/târât în poveste, Rene închide totul prin recursul la incendierea (accidentală?!) a reşedinţei Goldenilor:

„Mi s-a părut că ele, flăcările, distrugeau întreaga lume pe care o cunoscusem (…) Civilizaţia însăşi părea că arde în incendiu, speranţele mele, ale noastre, ale tuturor, pentru binele planetei, pentru pace (…) Occidentul însuşi era în flăcări, Roma ardea, barbarii erau nu la porţi, ci înăuntru, în cetate, erau propriii noştri barbari, crescuţi de noi înşine, cocoloşiţişipreamăriţide noi înşine, încurajaţidenoi înşine, aparţinându-ne la fel de mult cum ne aparţineauşi copiii noştri, pornindu-se ca nişte copii sălbatici să pârjolească lumea care i-a creat, pretinzând c-o salvează chiar în timp ce îi dădeau foc”. (pag. 420)

Citită printr-o anumită grilă, cartea lui Salman Rushdie este, ca şi celebrele sale Versete satanice, expresia unei demitizări şi a unui avertisment: ajunse la apogeu, suprasaturate de propriile lor, adesea nebuneşti, aspiraţii, civilizaţiile se prăbuşesc din interior, aşa cum focul se alimentează dintr-o scânteie ascunsă perfid sub cenuşa rece:

„Am învăţat că nu există spaţiu sigur, că monstrul aşteaptă întotdeauna la porţi şi că o mică parte din monstru se ascunde şi în noi înşine, noi suntem monştrii de care ne-am temut întotdeauna şi, indiferent câtă frumuseţe ne înconjoară, indiferent cât de norocoşi suntem în viaţă sau în dragoste sau în plan financiar sau familial sau profesional, la finalul călătoriei se află mereu focul care arde şi care ne va nimici pe toţi”.

O spune, indirect, cel care trăieşte de aproapetreizeci de ani sub ameninţarea unei teribile fatwa. Cut!

„Casa Golden” de Salman Rushdi