Din când în când am șansa să-mi cadă în mână un roman cum este cel scris de Adam Haslett, unul care să mă provoace, să mă facă să-mi aduc aminte când am citit ultima oară critic, cu adevărat critic literatură contemporană. Îmi iau din ce în ce mai rar porția de surprinzător/neașteptat și aleg să mă scufund în sfânta rutină salvatoare, cea care mă obligă la comparații și clasificări, deci la expedierea cărții pe raftul memoriei, acolo de unde o iau când am nevoie. Gândește-te că nu mai sunt nu prea am unde s-o așez, doar dacă-i fac un loc numai al ei; de fapt, e genul de carte care nu se cere așezată nicicum, nicăieri adică. Deși din punct de vedere stilistic poate fi relativ ușor clasată într-un context oarecare și nimic din structura ei nu surprinde (o spune și Bogdan-Alexandru Stănescu în cronica scrisă pentru Dilema Veche), totuși Adam Hasleett are darul de a scoate cititorul din zona de confort și de-al forța la un lung șir de interogații menite să facă ordine în ceea ce el însuși a destabilizat. Fiecare dintre noi avem o proiecție asupra societății americane, mai aproape de adevăr sau mai îndepărtată, în funcție de cât de educați suntem și de cât de toleranți (a se citi deschiși la minte), încât să pricepem că orice am face imensitatea continentului (și implicit a SUA) atrage automat o diversitate a cotidianului de necuprins cu mintea într-o singură frescă.

„Întrebarea lui era sarcastică, deși nu atât de răutăcioasă pe cât sunase. Îl plăcea pe Michael. Se simțea bine în compania lui. Credea doar că îl răsfăț. El, care vorbea o dată la trei-patru luni cu soră-sa. Avea și ea probleme, dar, din nu știu ce motive, acestea nu-l priveau și pe el. La fel cum se întâmpla și cu părinții săi, care erau divorțați și singuri. Toți cei din familia lui păreau mai mult decât nepăsători de soarta celuilalt. Ca și cum s-ar fi cunoscut bine în trecut, dar au trecut peste asta și detestau, fără ca nici măcar s-o recunoască, nevoia de a ține legătura. Nu era așa de neobișnuit. Sau patologic. Pur și simplu nu puteam să-mi imaginez așa ceva. Să ai opțiunea de a te sustrage.” (p. 182)

Nu, nu cred că există cineva printre noi care să poată spune că este un foarte bun cunoscător al civilizației și culturii americane în întregimea sa – mă refer la cea contemporană -, după cum nu cred să fie cineva într-atât de nebun încât să și afirme acest lucru nonșalant. Iar Adam Haslett, cu buna sa pregătire de jurnalist reunește într-o singură carte câteva dintre cele mai mari probleme ale societății americane, le aranjează sub forma unui puzzle care seduce totalmente – viețile personajelor sunt piese ale acestuia -, pentru ca în final să ne lase să tragem singuri concluzia. Departe de a judeca, el doar constată, relatează de la fața locului, slujindu-se de o saga întinsă pe mai bine de 40 de ani, dacă luăm în calcul și anii de dinaintea căsătoriei dintre Margareth și John, nu intervine deloc cu judecăți de valoare asupra comportamentelor unora sau altora dintre cei implicați/afectați de boala tatălui, una lăsată moștenire fiului cel mare. In extremis, da, se poate spune că povestea familiei lui John & Margaret este una a societății americane, bolnavă și alimentată continuu cu sedative care mai de care mai tari, dar dacă privim cu detașare ne dăm seama că ceea ce-i îmbolnăvește sau afectează pe cei cinci membri ai familiei este, înainte de orice, frica. Frica de ridicol, de singurătate, de originalitate, de orice. Este mai mult decât evidentă dorința scriitorului de a aduce pe tapet subiecte tabu pentru o societate americană mai conservatoare decât ne place să credem că este, mai puritană pe fond decât avem impresia. Așa se explică și aglomerarea de factori patogeni, care riscă să destabilizeze până la extincția totală familia lui M & J: anxietatea tatălui care-l duce la sinucidere, boala lui Michael, moștenită de la tată și amplificată cu ajutorul unor tratamente administrate fără nicio grijă pentru pacient, ci doar din dorința de a înflori industria farmaceutică americană, orientarea sexuală a lui Alec, cel care află târziu cum să se detașeze de problemele familiei și să-și construiască propriul drum, încercările repetate ale Celiei de a prelua din atribuțiile mamei și de a-l  menține pe linia de supraviețuire pe fratele bolnav, adevăratul ei scop în viață fiind aceea de a fi un bun samaritean și atât, nevoia lui Margaret de a ține familia unită, aproape cu orice preț, respectând și impunând tradiții și obiceiuri ce par adeseori ridicole, dar care, odată înțelese, ajung să fie motorul acțiunii.

„Niciunul dintre copii, Michael cu atât mai puțin, n-ar fi vrut să audă că se împlineau aproape patruzeci și unu de ani de când am luat autobuzul spre Lambeth ca să-l vizitez pe tatăl lor, într-o altă cameră de spital orientată spre nord. Ce importanță au datele? îi și auzeam întrebând, iar eu nu aveam un răspuns care să-i satisfacă. Ei cred că e prostesc din partea mea să țin astfel evidența timpului. Nu le atribui nimic profund, nu spun că înseamnă ceva în particular, decât că sunt sigură că petrec prea mult timp gândindu-mă la trecut. Dar e o cale de de a rămâne conectată. Ca și cum i-aș vizita pe fiecare în parte dacă s-ar muta, ca să îmi pot imagina exact unde sunt, lucru pe care îl fac în fiecare noapte înainte să merg la culcate, imaginile creând un pod peste distanță. Datele fac același lucru. Dacă măsor lunile și anii, e ca să mă leg de ei și să mă întorc la ei când erau copii și chiar mai devreme, când eu și John eram împreună, înainte să ne căsătorim, când totul abia începea.” (p. 287)

John și Margaret întemeiază ceea ce se vrea o a fi o familie americană obișnuită, numai că este prinsă între două lumi – cea britanică, locul de origine al unuia dintre ei – și cea americană. Balansul care pare fără de sfârșit între cele două lumi este curmat definitiv prin moartea lui John, dar va fi prelungit agonic încă câțiva ani prin nevoia lui Michael de a supraviețui cu orice preț, iar ca acest lucru să devină posibil este nevoie ca el să locuiasă câțiva ani buni în Anglia. Urmează Celia – care va deveni terapeut – și Alec, care va reuși să închidă cercul suferinței printr-un act suprem, dar despre care aleg să nu spun nimic (trebuie să citiți neapărat „la prima vedere” capitolele respective). Construirea romanului sub forma unor jurnale personale ale celor cinci, care vor rămâne patru după primele capitole ale cărții, nu e originală, dar nici viciată de vreo rupere de ritm, chiar dacă vocile fiecăruia în parte sunt distincte și cât se poate de personalizate. Haslett găsește punctul de echilibru în identificarea unor calități comune tuturor; există cel puțin o trăsătură de caracter care-i reunește pe toți sub umbrela unicei lor familii. De aceea nici nu-ți vine să dai cu cartea de perete, deși trama nu este deloc una din categoria loisir și nici n-are vreun potențial seducător sine die. Și încă ceva: Haslett nu lasă lucrurile spuse pe jumătate, nu expune o relație doar pe jumătate, nu se folosește de false pudibonderii, ci taie în carnea vie a relațiilor, tocmai pentru a arăta că ele evoluează în ritmul în care evoluăm și noi, sau invers.

„- De ce ai pus asta? m-a întrebat.

Ce-mi spusese acum un minut era adevărat. Nu l-am ascultat timp de mulți ani. Voiam de atâta vreme să se facă bine, încât încetasem să-l mai aud când îmi spunea că e bolnav. L-am văzut acum pentru prima dată ca bărbat și nu ca pe un membru al familiei. O persoană separată, care mare parte din viață s-a străduit cât a putut el de bine să supraviețuiască.

I-am apucat ambele mâini, împletindu-ne degetele, și m-am legănat pe ritmul care începea acum să-și facă efectul în fundalul vocii înmărmuritoare a lui Summer.

– Hai, am zis, încurajându-l pe Michael să se legene ajutat de mișcarea mâinilor mele, și după o clipă, în mod surprinzător, a început să-și balanseze neîncrezător dintr-o parte în alta capul, zăpăcit și pe lângă ritm, dar oricum receptiv, în timp ce genunchii îi săltau puțin de tot pe beat.

Cât timp ne fusese amândurora rușine? Cât timp a suferit singur?

M-am apropiat și, apucându-l de încheietură, i-am ghidat brațul spre talia mea, iar eu mi l-am pus pe a lui, ținându-l lipit de mine. I-am apăsat ușor capul pe umărul meu. Iar apoi ne-am lăsat unul pe celălalt și am dansat.” (p. 345)

O carte în care muzica are un rol hotărâtor, din care răzbat mii de sonorități venite direct din anii ´70-´80, anii cei mai agitați din punctul de vedere al transformărilor sociale, iar aici se cade să fac o mențiune specială pentru traducătoare, care a știut să se documenteze adecvat și să însoțească textul cu note menite să facă lumină în privința unor contexte tipic americane. Pagini întregi le veți citi scrâșnind din dinți, după un punct încolo veți înțelege și care este deznodământul, dar nu veți dori nicio clipă să abandonați lectura, pentru că veți înțelege că, de fapt, la capătul lecturii veți afla ceva nou despre voi înșivă, vă veți cunoaște mai bine.

 Gândește-te că nu mai sunt de Adam Haslett

Editura: Paralela 45

Colecția: Ficțiune fără frontiere

Traducerea: Alexandra Turcu

Anul apariției: 2020

Nr. de pagini: 376

ISBN: 978-973-47-3193-0

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura