Podul Mogoșoaiei - Povestea unei străzi

Diplomat de carieră, cu darurile vorbirii fluente și al unei scriituri atractive, Gheorghe Crutzescu intră în istorie, în 1943, ca autor al cărții „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi”, o carte fundamentală pentru istorici și pentru iubitorii urbei, deopotrivă.

Ediția actuală este una de lux, cu supracopertă și cu imagini din abundență, care surprind o parte din atmosfera locurilor descrise în capitolele cărții. Este o carte-obiect, care nu te lasă indiferent și care te îndeamnă să te întrebi cât de valoroasă este o carte, şi dacă valoarea ei creşte odată cu trecerea anilor (din perspectiva anticarului, a colecționarului de carte rară/bună) etc.

Dat fiind că ea apare în prima ediție la 1943, este imposibil să nu te întrebi cât de actuală mai este informația și, mai ales, cât de accesibilă mai este informația publicului contemporan (dacă ne gândim la cât de mult a evoluat limba). Ei da, cartea se va citi foarte ușor, va captiva cititorul încă de la primele pagini și asta pentru că autorul are o fluență în scriere și gândire rar întâlnită; pur și simplu îți dorești să dai pagină după pagină și să vezi ce mai afli nou cu privire la istoria acestei străzi.

Cartea are cinci mari capitole: I. Nașterea și copilăria; II. De la gârlă în Bulervard; III. Din Bulevard în Piața Teatrului; IV. De la Teatru la Palat; V. Până în capul Podului. Fiecare capitol are subcapitole în care descrie: clădiri care astăzi nu mai sunt, personalitățile locurilor, evoluția locurilor de-a lungul timpului (uneori o ia de pe la 1600, ceea ce denotă o meticuloasă documentare istorică), obiceiurile, ritualurile, detaliază până în cele mai mici amănunte elementele de port specifice boierilor și nu numai, atmosfera din cafenele, restaurante, de la teatru etc. Intri într-o lume care astăzi nu mai este și din care nu vrei să mai ieși. De aceea, cartea se citește pe nerăsuflate și foarte ușor. E drept, pe alocuri, limbajul este arhaic şi găsim multe cuvinte care astăzi nu mai sunt folosite, dar pasionații de istorie locală nu vor găsi în acest aspect un impediment.

„Pe la 1890 s-au deschis amândouă pasagiile, Villacrosse la sud, Macca la nord. Își întind amândouă brațele, scăldate într-o lumină de acvariu, și se întâlnesc tocmai în strada Karagheorghievici (azi Eugeniu Carada), înconjurând cafeneaua Macca, care mai poartă până azi numele vechiului stăpânitor al acestor locuri. Cafeneaua e unul din locurile patetice din București. În lumina tulbure a becurilor electrice care ard aci și vara, la amiază, o faună stranie îți duce un trai amărât. Într-un colț, doi samsari bătrâni joacă în tăcere mahjong, un evreu gârbovit șoptește altuia cu pasiune, îndelung, cine știe ce proiecte, cine știe ce confidențe; altul, singur, cu ochii adânci, triști și pierduți, pare că urmărește, în altă lume, un vis milenar.”

Aflăm din paginile cărții despre cum au apărut primii dentiști, primele hoteluri, când încep să se practice sporturile de iarnă, cum se desfășura o licitație de artă, cum și pe unde circulă primele tramvaie. Sunt detalii savuroase, din care se deduce foarte ușor că omul a fost mai tot timpul rezistent la schimbare, că noul a provocat totdeauna unde de șoc și reacții de tot felul, că schimbările din viața socială îi obligă la adaptare, cu precădere, pe cei din clasa superioară,.

„În 1867, se inaugurează trotuarul; singurul trotuar din București „nu depășește grădina Episcopiei, și totuși este un progres imens: înainte nu puteau ieși decât cu trăsură, deci singurătate, și nu studioasă, sau anoste vizite de etichetă. Mulțumită trotuarului, totul se va schimba: încep plimbările pe jos și vizitele simple în costum de plimbare”. Ce limpede a văzut Marsillac influența edilității asupra vieții sociale! Bucureștii se modernizau pe zi ce trecea.”

Când veți închide cartea, veți dori să plecați în recunoaștere, la pas, pe Calea Victoriei de astăzi. Veți găsi în picioare foarte puține dintre clădirile descrise, multe dintre ele în stare avansată de degradare, iar pe unele nu le veți mai găsi deloc (cutremurele, războaiele și sistematizările își spun cuvântul). E drama străzii principale a Bucureștiului.

O sugestie pentru editor: ar fi bine ca la o reeditare să introducă o hartă a străzii (ca anexă) așa cum era la 1943 și o hartă a străzii cum arată acum, cu marcarea principalelor puncte de interes; i-ar ajuta pe cititori să se orienteze (în special pe cei care nu cunosc fizic Bucureștiul)

Editura Humanitas;