Când Pascal desenează corăbii, timpul se oprește în loc și se aude doar vuietul mării, aruncându-și valurile peste pântecele navei care plutește legănat, plină de viață, de speranțe, de tristeți, de bucurii, mai condensate decât cele de pe uscat. Volumul acesta de povestiri este lectura ideală la țărmul mării, în timp ce privești, la răstimpuri, corăbiile ce își profilează siluetele departe, în larg, stranii și ademenitoare deopotrivă. Totuși, l-am citit pe îndelete, fie pe plajă, fie în balconul cu vedere către mare, făcând pauze lungi între paginile savuroase pentru a mă delecta cu un cadru natural asemănător celui în care se desfășoară aceste povestiri. Atât de bine s-au întrepătruns atmosferele – sau poate era una și aceeași – încât, cele 30-40 de pagini pe care le-am păstrat pentru întoarcerea acasă, au prelungit feeria în care am plutit până atunci. Dacă nu ați reușit să ajungeți la mare anul acesta, citind povestirile lui Radu Niciporuc veți putea simți prezența acesteia cât se poate de puternic. Dacă sunteți acolo sau ați fost de curând, cartea aceasta vă va umple sufletul de o dulce nostalgie, cu reflexe aspre pe alocuri, așa cum e viața pe mare, dar și pe țărm, de altfel.
„Afară, valurile scuipă stropi de sare, prova se ridică amenințător și, ca să nu aterizez pe podea, îmi proptesc și mai bine tălpile de dulap. Clipele par minute, corpul navei rămâne suspendat în aer, iar când se prăbușește, despică muntele de apă cu un muget înfiorător.” (pag.42)
Poate că sunt eu prea sentimentală sau iubesc prea mult marea, însă aceste povestiri mi-au produs emoții neașteptate. Cu toate că am intuit de la apariția ei că va fi o carte care mi se va lipi de suflet, și de aceea mi-am dorit-o foarte intens, surprizele nu au întârziat să apară. Scriitura lui Radu Niciporuc este vie, efervescentă și are gust de gin tonic, amărăciunea se dizolvă în lichidul plin de umor și vitalitate, încât la final, îți produce senzații tari. Viața pe mare are propriile coordonate, nescrise, dar palpabile în sufletul fiecărui lup de mare. Personajele sunt fascinante, pline de culoare, iar uneori, vulcanice. M-am simțit acolo, pe puntea fiecărui vapor, admirând coastele caraibiene sau pe cele ostile ale mărilor nordice. Și acesta cred că este unul dintre elementele ce conferă valoare unui text – modul în care scriitorul reușește să își transpună cititorii acolo unde se desfășoară întâmplările pe care le povestește.
„Soarta navelor e legată, ca și la oameni, de numele pe care îl poartă.” (pag.97)
„Când mă rostogoleam între vise și somnuri întrerupte de alunecarea scaunelor și a obiectelor din sertare, mi se părea că auzeam duduitul unui motor străin și strigătele unor bărbați grăbiți să pună parâmele pe bintă, pentru ca la următoarea înclinare să aud zgomot de cărți căzute de pe rafturi, de veselă spartă și de uși izbite de pereți.” (pag. 65)
Deși cartea se vrea a fi un volum de proză scurtă, un liant vizibil unește aceste povestiri – vocea naratoare, ce poate fi sau nu a autorului însuși, împletită cu spațiul binecuvântat al apelor ce par nesfârșite când le privești de pe țărm, în fapt, pentru cei ce le străbat, un fel de șosele lichide care îi poartă dintr-un port în altul. Și ce denumiri exotice au aceste porturi, denumiri care par predestinate îndrăgostirii de ele, cum ar fi Puerto Plata. Viața începe când se ridică ancora din portul de plecare, urmându-și drumul prin zilele ce par egale acolo, între valuri, culegând bucurii efemere (dar intense) din fiecare port. Poate că este una dintre rețetele fericirii, care, în esență, este efemeră. Marea însă pare capabilă să ofere o fericire perpetuă, altfel nu s-ar încumeta atâția oameni să se dedice solitudinii și vicisitudinilor inerente traiului pe vapor.
Când Pascal desenează corăbii, mă cuprinde melancolia și dorul de ducă. Sunt senzații ce nu pot fi descrise în cuvinte simple. Așa mi se întâmplă când o carte mă fascinează atât de mult cum a reușit aceasta. Am călătorit de-a lungul frazelor, sorbind seva răcoroasă și adierea brizei, simțind pe limbă gust de maracuja.
„Deschisă spre estuar, terasa mă îndemnase să aștept acolo ultimele ceasuri ale după-amiezii. În locul acela soarele anestezia culorile și doar într-un târziu le restituia strălucirea. Îmi plăcea febra lor de la începutul înserării, lumina prelinsă pe frunzele alungite și norii ca niște clătite albe, din care cupele florilor captau ultimii fotoni. Iar dacă în astfel de momente se întâmpla să am în preajmă un chelner sprinten și o fată de companie, puteam să mă amăgesc că lucrurile se păstrau în logica subterfugiilor suportabile.” (pag. 156-157)
Editura: Cartea Românească
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 184
ISBN: 9789732331095
Fotografii din arhiva personală.
