Joi, 8 noiembrie, Bucharest Festival Orchestra va susține Concertul de închidere a Turneului național 100 x Enescu, ce va avea loc în Salonul Cerchez.Concertul este organizat prin amabilitatea și cu sprijinul partenerilor Radio România Muzical și Muzeul Național Cotroceni. Evenimentul încheie seria de 10 concerte, lansate pe 31 august, la Tescani și continuate la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Onești, Craiova, Sibiu și București, într-un remarcabil concept de promovare a muzicii contemporane românești, inițiat și organizat de dirijorul Cristian Lupeș.
Turneul național 100 x Enescu a reinterpretat, în an Centenar, celebrele turnee pe care tânărul Enescu le susținea, cu mai bine de o sută de ani în urmă, pentru a strânge fonduri și a finanța Premiul Național de Compoziție „George Enescu“, pe care l-a inițiat și susținut din resurse proprii, timp de 32 de ani.
Turneul și-a dorit să ducă mai departe astăzi, la un secol distanță, roadele eforturilor marelui compozitor, reunind în program lucrări semnate de laureați ai Premiului Național de Compoziție „George Enescu” sau compuse de elevi ai acestora.
Mă reîntâlnesc cu dirijorul Cristian Lupeș după ce recent, în octombrie, ne-am văzut la Bacău, la Zilele Muzicii Contemporane. Plin de viață cum îl știam, dornic să aducă în fața publicului cele mai inedite abordări ale muzicii noi românești, iată că acum ne-a împrumutat un pic din magia cu care încântă publicul și ne provoacă să-l citim. N-o să vă plictisiți lecturând interviul și vă aștept la Muzeul Cotroceni, pe 8 noiembrie, să-i aplaudăm pe muzicienii coordonați de el.
Un turneu foarte provocator, atât pentru tine, cât și pentru cei din sală. Am dreptate sau nu?
Subliniez de la început că cei care au resimțit provocarea în cel mai intens mod au fost cei 8 soliști care au acceptat invitația de a colabora cu mine în acest proiect. Imaginează-ți că este o lucrare în care ansamblul de personaje nu are în spate figurație ajutătoare. Octuorul lui Enescu NU poate fi „jucat” de actori care pot doar duce tava cu grație. De la scriitura tehnică până la construcția arhitecturală a dramei muzicale, ne bazăm numai pe stâlpi și grinzi extrem de importante pentru structură, funcționalitate, dar sunt ambele elemente sunt acoperite echilibrat, fără sarcini inutile și parametrii estetici.
Am rolul de arhitect al acestei construcții, de regizor al piesei de teatru în care cei din sală au fost invitați de fiecare dată să vizualizeze fiecare personaj în parte (temă) dintre cele 12, jucate de un comando simfonic de 8 actori. vioară – Diana Jipa, Cristina Pașa, Tiberiu Branga, Alexandru Marian; violă – Emanuel Vots, Mădălina Penciu; cello – Bogdan Postolache, Eduard Zecheru. Desigur, mă mai trezesc si dirijând din când în când, în sensul cu care imprim o proprie emoție de moment unui act muzical interpretativ.
Muzica, spre deosebire de teatrul românesc, nu are norocul unui public atât de superficial și lipsit de discernămant artistic, care se ridică în picioare la finalul oricărei producții scenice, indiferent de ce a ieșit, sau, mai bine spus, de cine a intrat pe scenă. Sălile de concert sunt mult mai circumspecte, analitice și chiar critice. Ei bine, în acest context te rog să îmi permiți să mă laud că în cele 9 concerte de până acum am avut la final sălile în picioare și ovații la fiecare concert.
În orașul meu natal, Onești, unde am ajuns invitați să susținem concertul în cadrul ediției 50 a Zilelor Culturii Călinesciene, într-un efort conjugat de Primărie, Directorul Bibliotecii Radu Rosetti – Ionuț Tenie și de către susținătorii Fundației Călinescu: profesorii T.H. Ciobanu și Gabriel Fornica, am avut în sală și mulți tineri elevi. O parte dintre ei nu mai asistaseră niciodată în viață la un concert live și au trăit această primă experiență ascultând Octuorul lui Enescu cu emoții care le-au provocat unora lacrimi. Le mulțumesc tuturor, dar mai ales tinerilor care ne-au lăsat să-i vrăjim atât de intens.
Concert susținut la MNLR
Cum este să o iei la pas prin țară cu doar câțiva muzicieni după tine? Cum ai ajuns la această formulă concertistică?
La pas, dar cu avionul spre Satu Mare, Oradea, Cluj si cu mașinile la Tescani, Craiova, Sibiu, .. recunosc că în Bucuresti am folosit și taxi. Singurul concert la care am fost exact cum spui, la pas, a fost cel de la Muzeul Literaturii Române, pentru că eram foarte aproape.
Sunt amorezat de foarte mult timp de acest Octuor al lui Enescu. Trebuia să ajung să-l cânt, făcea parte dintre acele vise diurne care te răscolesc și nu-ți dau pace până nu le realizezi. (M-am obișnuit de mic să analizez priorități care mă fac fericit și astfel în viață am reușit să fac ce imi place. Apoi, dacă nu faci compromisuri cu propriile judecăți de valoare, e cam greu să faci cu alte persoane.) Am fost un grup de 10 persoane foarte diferite care am călătorit parcă într-o bulă exclusiv muzicală. Formula este de fapt gândită de Enescu. În cartea „Capodopere Enesciene” a lui Pascal Bentoiu, e amintită sugestia compozitorului de a pune lucrarea la dispoziția a două cvartete de coarde care să o lucreze, ca apoi îmbinarea să fie făcută de un dirijor experimentat.
Începutul de la Tescani a fost foarte încărcat emoțional. Eram pe tărâmul magic în care Enescu terminase de scris „Oedip” și ne-am hotărât să cântăm în crângul conacului. Ne-au însoțit cu sunete păsările din copacii de desupra noastră, iar Alexandra, scenografa noastră, ne-a îmbrăcat în lumina a opt reflectoare de șantier, cumpărate pe fugă din Bacău. Ne-au plăcut așa de mult încât am hotărât să le folosim tot turneul, pe lângă tricoul și ochelarii de soare pe care i-am preluat cu toții de pe afiș. Am cam supărat fetele din ansamblu pentru că ele ar fi preferat niște rochițe elegante, dar am bucurat tinerii care ne-au văzut și ascultat, înțelegând astfel că Enescu e mult mai energic și mobil decât neinspiratele portrete în care-și ține cu grijă obrazul.
Noi am recreat traseul turneelor lui, prin care promova muzicile noi și românești.
În general, muzica nouă, cu accent pe cea românească, este destul de puțin cunoscută publicului român. Cred că e o problemă de educație, dar și de promovare a acesteia. Ce-ar trebui făcut în această direcție?
Sunt multe probleme detectabile. Din păcate prima este a conceptului mental social. Nu pricepem niciodată concurența ca pe o emulație. În România termenul concurență are aspecte similare cu ale cursei mondiale de înarmări atomice. Odată ce ai ajuns într-o poziție în care îți permiți să decizi, nu îți construiești o portavoce mai mare (uneori nu ești capabil), ci iei toporul și toată energia o investești în a-i demola scena „celuilalt”.
La noi, nici muzica contemporană nu se dezvoltă sănătos la cap pentru că funcționează mai curând expresia „Sper să vină soarele și pe strada mea”” în loc de mult mai eficienta „E loc sub soare pentru toată lumea””.
Ne batem ca orbii pe notorietatea publică, influențați de majoritatea analfabeților culturali ai showbizz-ului. Acolo se omoară între ei pentru încasările din bilete, fără sa mai conteze ce spun pe scenă. În zona culturală autentică (muzică, teatru, dans, literatură) copiem acel algoritm incult și uităm să ne pregătim ieșirea pe scenă cu admirație pentru colegii din biosfera artistică în care trăim. Din pricina îngustimii preocupărilor, uităm că publicul are nevoie de toate ramurile culturale și oricât de bun actor vei fi, cel mai mare fan al tău va asculta întoadeauna și muzică sau se va bucura de o fotografie reușită. Ar trebui să înțelegem că ne completăm și astfel sprijinindu-ne reciproc, să creștem. Avem dimensiuni spațiale diferite dar, conjugându-le, putem construi un univers. De ce ne agresăm de parcă singura metodă de a calcula succesul este prețul biletului?
Am prieteni scufundați în arta plastică contemporană, care argumentează foarte elocvent necesitatea noului, dar se feresc de concertele de muzică contemporană ca agenții imobiliari de cutremure. De asemenea, cunosc mulți muzicieni care nu cred că intră într-o galerie de artă sau într-o sală de teatru mai mult de o singură dată pe an.
Păi, astfel, de unde inspirație pentru noi compoziții geniale?
Urmează logistica de rigoare a fiecărui domeniu: bani pentru publicare, interpretare, difuzare, organizare de concert (chirie sală, onorarii muzicieni) publicitate și PR etc….
Arta este și trebuie să rămână un domeniu al inovării, așadar energofag. Trebuie susținută pentru a fi liberă. Pare paradoxal, dar nu e. În momentul în care produsul artistic devine profitabil, se transformă în show-bizz, iar artistul trebuie să revină în „laborator”. Produsul merge mai departe și fără el.
Undeva, cândva, poate că vom reuși să-i cunoaștem și să-i înțelegem cu adevărat muzica. Dar până atunci Enescu rămâne un compozitor parțial descoperit. Ce crezi că ar mai trebui făcut în această direcție?
În dialog cu Ștefan Costache de la Radio Muzical (după cum vezi am început cu ziaristul), Valery Gergiev a răspuns la aceeași întrebare scurt și precis: „Ca să fie promovat, Enescu trebuie cântat.”
În afară de Octuor în repertoriul concertelor din cadrul turneului mai aveți și piese ale altor compozitori contemporani români. Cum s-a născut acest repertoriu?
M-am tot abținut să spun, dar prima lucrare a apărut pentru că în periplul nostru național urma să vizităm și Timișoara, invitați ai Festivalului Enescu-Bartok. Așadar prima lucrare, Bela Bartok, Dansuri Românești, le era dedicată și se potrivea conceptului general. Am tot declarat că am în față 8 soliști. Așadar, prima lucrare se desfășoară fără dirijor, ei fiind foarte inspirați și conștienți de propria valoare, în așa fel încât să poată să se coordoneze. Între timp, invitația la Timișoara a fost contramandată din pricini organizatorice, dar lucrarea a rămas în repertoriu.
Pe Liviu Dănceanu l-am inclus din mai multe motive. Așa cum ți-am mai spus în dialoguri precedente, îmi place să introduc în concerte lucrări contemporane și mi-am făcut un obicei din asta. „5 of Millenium” e de fapt o incursiune în ultimul mileniu muzical pământean, care durează 5 minute. Este o călătorie amețitoare, parcurgem 200 de ani pe minut sau aproximativ 4 ani pe secundă. Ce auzim sunt doar rămășițe sonore care rămân lipite de capsula mașinii timpului. Compozitorul Dănceanu a fost și profesor de istoria muzicii, nu doar de compoziție sau muzicologie, scriitor, eseist… El reușește să comprime propriul curs universitar într-o lucrare fulgerătoare, în care reușim să recunoaștem gramaticile muzicale de până acum. Aș adăuga și gluma prin care noi cântăm despre mileniu, în timp ce toată lumea glorifică centenarul.
Există și subiectivitate în alegerea lui Dănceanu. Mi-a fost coordonatorul tezei de doctorat „Parametrii științifici ai interpretării orchestrale” și, din păcate, în octombrie anul trecut, a plecat să compună muzici contemporane și pentru îngeri.
Ce continuare va avea acest turneu? Întreb pentru că eu sunt convinsă că nu te vei opri aici.
După turneu aș plonja într-o cadă de ulei de cocos puțin călduț, la limita solubilității și aș sta acolo până s-ar solidifica stratul superior. Nu știu de ce am senzația că m-ar odihni acest „tratament”.
Mi-ar plăcea să imi iasă bine concertul dedicat Zilei Naționale în care cânt, de asemenea, muzică românească. Felicia Donceanu, „Piatra de hotar”, apoi împreună cu super-pianista Luiza Borac, intrăm în Concertul pentru Pian și Orchestră de Valentin Gheorghiu, cel mai bun concert de pian scris în România iar finalul îi aparține lui Enescu, împreună cu Filarmonica Mihail Jora din Bacău facem Simfonia a 4a (completată de Pascal Bentoiu).
La anul sper să plecăm prin Europa cu Octuorul și să încep în țară un turneu cu Dixtuorul enescian (celebra lucrare pentru suflători care face un binom ideatic cu Octuorul).
În septembrie 2019 te invit să mai vorbim despre revenirea mea în Festivalul Enescu, împreună cu Filarmonica de Stat din Sibiu, cu un program contemporan, copertat de doi compozitori români. Deschidem cu cel mai cunoscut compozitor contemporan român, Dan Dediu „Elegia Minacciosa”, continuăm cu Concertul de pian și orchestră al lui Tristano – cu compozitorul la pian, apoi concertul de vioară și orchestră scris de Widmann, unde solist va fi Michael Baremboim, fiul celebrului dirijor, Daniel Baremboim. La final l-am programat intenționat pe Constantin Basica, tânăr și curajos compozitor, care deocamdată este în studii doctorale în SUA. A hotărât să scrie o lucrare numită Concert pentru Dirijor și Orchestră. E o propunere spectaculoasă, în care mediile sonore se vor îmbina cu cele vizuale, nu mă întrebați prea mult, că acum se compune lucrarea și cred că ne vom vedea în martie la Bergen în Norvegia să lucrăm, profitând de un festival de muzici contemporane acolo.
