Deși nu s-a bucurat de un prea mare răsunet, acest roman s-a situat printre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul trecut și a rămas în mintea mea prin atmosfera sa și prin unele episoade la care mă trezesc gândindu-mă uneori. Nu este o carte ușoară, dimpotrivă. Cere o lectură lentă și atentă totodată, însă la final te încearcă satisfacția de a-ți vedea eforturile răsplătite. Construcția epică deosebit de complexă, persoanjele puternice și bine clădite sub aspect psihologic, multitudinea de idei și accentele filosofice sunt doar o parte dintre punctele forte ale romanului, în spatele căruia intuiești o muncă asiduă, un elaborat proces de creație.
“Oameni de treabă” surprinde tarele unei societăți sfâșiate de tranziție, în care valorile au fost golite de conținut și în care Răul, ca entitate aproape materială, pare să domine fiecare palier al vieții și fiecare strat, de la cei mai importanți politicieni, până la cei mai mărunți locuitori. Romanul urmărește destinele măcinate de contradicții ale unor prieteni, încercând să evidențieze momentele de cumpănă care le-au marcat în mod decisiv existența. Sunt tineri, intelectuali și se ghidează în viață după concepții proprii, adeseori greu de înțeles de cei din jur.
Spre deosebire de noi, care ne ticăloșim cu vârsta, acceptând Răul ca pe un dat cotidian pe care nici nu ne mai străduim să-l explicăm, un copil are un sistem axiologic infailibil. El știe că Răul e reacția de pedeapsă la un rău pe care tu însuți l-ai făcut! Ați văzut vreodată privirea în gol a unui copil care nu poate găsi nicio explicație a faptului că el suferă? (pag. 14)
În strânsă legătură cu Răul care se infiltrează, mai devreme sau mai târziu, în drumul fiecăruia dintre protagoniști, apare una dintre temele principale pe care scriitorul le lansează spre dezbatere – unde se află granița dintre crimă și pedeapsă? Poate fi crima considerată, în anumite condiții, un act de înfăptuire a justiției, de înlăturare din societate a unui element dăunător? Avem de-a face cu o adevărată pledoarie în acest sens, nuanțată cu exemplele unora dintre personaje, care ajung să ucidă în numele dreptății, pe cei care, în alte circumstanțe, fuseseră călăii unor ființe nevinovate. Perspectiva pare interesantă, însă nu rezolvă chestiunea victimelor colaterale, a căror moarte sau suferință nu-și găsește nicio justificare. Stilul tranșant și mult prea lucid în care naratorul își expune concepția poate fi, pe alocuri, greu de îndurat dar, totodată, admirabil.
Dacă Răul e absolut, de ce să mă revolt? Simplu: ca să mă zidesc pe mine ca om. Ca să nu devin complice cu el. Să nu devin parte din el. Nu sinuciderea, pe care Camus o respinge din premise, deși o acceptă ca ipoteză de lucru. Nu ataraxia, ci revolta. Individul e suma propriilor revolte. (pag. 75)
Însă crima și rațiunile sale nu sunt singurele aspecte importante și nici singurele ce nasc idei inedite. Iubirea ocupă și ea un loc aparte, iar lentilele prin care este privită oferă și ele imagini spectaculoase și diversificate. Pentru Rafael, profesor și ziarist, iubirea este, prin esență, un lucru pozitiv și exclude vinovăția, chiar și atunci când este una clandestină. Deși căsătorit și aparent îndrăgostit de soția sa, el nu-și înfrânează sentimentele față de una din elevele sale și găsește firesc să se bucure de această nouă iubire, fără remușcări. Un alt protagonist, Claudio, vede în iubire o imensă responsabilitate față de fericirea celuilalt. Teama de a nu putea face față acestei răspunderi îl determină să respingă sentimentul încă dinainte de a putea lua naștere. Destinul său cutremurător îl împinge însă dincolo de zidurile între care și-a închis sufletul.
Fiecare dintre membrii grupului de prieteni are o poveste tulburătoare. Niciunul nu se poate sustrage din ghearele Răului. Clipa nefastă, circumstanțele potrivnice fac ca până și cel mai inocent să fie atins de aripa sa. Mezinul grupului, Cristian, are șansa sau neșansa să trăiască iubirea absolută, care răzbate dincolo de moarte, contopind fericirea deplină cu cea mai adâncă și ireversibilă suferință.
Sunt unele episoade în care duritatea atinge cote înalte, altele în care emoția este cea care domină. Cruzimea inimaginabilă, întorsăturile bruște ale destinului, realitățile neplăcute ale unei lumi sufocate de mizerie morală – toate conturează tabloul înfiorător pe care autorul ni-l înfățișează sub forma unei rememorări tardive, atinse de o undă insesizabilă de compasiune.
Moarte, decădere, iubire, durere – cine poate lupta cu aceste forțe ale sorții? Soția lui Rafael, Elena, își imaginează un alt deznodământ al trecerii omului pe pământ, un alt chip al morții, fără trupuri rigide, lipsite de viață, care-i marchează definitiv pe cei care rămân. Vorbele acesteia îl însoțesc pe Rafael în cele mai grele clipe ale vieții și îl determină să pună în scenă pentru ea, dintr-o profundă recunoștință, viziunea unui sfârșit ideal, diminuându-i durerea și lăsându-i intactă speranța. Acesta este unul dintre momentele memorabile, care m-a pus pe gânduri și din care n-aș vrea să dezvălui mai mult, căci i-aș spulbera din frumusețe.
Îți dai seama ce bucurie vei simți, văzând că totuși am apărut? Așa, totul devine banal, ne împiedicăm zi de zi unul de celălalt, ne jignim, ne otrăvim unul altuia cele mai frumoase momente, ca și cum am avea o eternitate de stat împreună. (pag. 276)
Per ansamblu, romanul pătrunde în profunzimea unor teme dificile și complexe, revelând o amplă perspectivă critică și scormonind probleme de actualitate ale societății ultimilor 25 de ani. Îl recomand celor dispuși să se înhame la o lectură înțesată de idei și referințe literare și filosofice.
Editura: Casa de Pariuri Literare;
Anul apariției: 2014;
Nr. de pagini: 326;
ISBN: 978-606-8628-06-6.
