Numai super eroii pot salva (super) scriitorii… şi Literatura

Superscriitor(i) & Super(eroi)fragilistic…

Este, desigur, aproape evident, ca şi când ai vedea prin plumb, prin nişte ochelari de plumb având rame de kriptonită, sau ceva pe acolo, că Andrei Mocuţa ar fi vrut să fie Superman sau Salinger, despre ultimul având deja o lucrare de doctorat! Asta pentru a simplifica puţin punctul de pornire al comentariului la o carte despre care, oricât ai fi de super… cronicar, critic, recenzor super şamd, nu ai putea scrie o încadrare sau o recomandare, în condiţiile în care supraîncălzirea solicită, de fapt, interzicerea cărţilor din lemn, nu, nu vreau să spun că eroii super şi scriitorii super folosesc un limbaj de lemn sau de kriptonită! Desigur, iarăşi, desigur nesigur, naratorul ar putea fi un Zero Dignity Guy (ca în textul „Apology Girl şi o lacrimă neagră” – nu am găsit în timp util semnul grafic!), demonstrând că volumul este şi o carte de dragoste pentru, să o luăm pe un rând, super-eroi, super-scriitori, fete şi femei quasi-imposibile (eu m-am îndrăgostit de „Taxi Girl şi numai ştiu ce semn grafic”, p.55, Vampiria, p. 60, bine, sunt însurat, mă abţin, nu spun mai mult, dar mai sunt şi „Wonder Woman”, „Byron Maiden ß” (şi al ei buric!), „Supergirl”, „Catwoman”, „Harley Quinn”, p.50, „Black Widow”, care este sau nu Scarlett, oh, Scarlett, „Tabu Girl”, „Miss Flatulence”, Cersei, din urzeală sau nu, p.195), dar şi pentru… literatură (sau fenomene), ce s-o mai înţelege din ea (şi ele, ca să nu abuzez de paranteze şi „buchete de paranteze proaspăt înflorite (((())))”, p.116)!

Să fie oare Andrei Mocuţa şi… misogin? Nu că ar avea vreo importanţă pentru carte! Într-un text într-un singur rând, sunt mai multe, cu aluzie la „Dune” ( ştiţi, Frank Herbert, apoi ecranizarea care l-a convins pe David Lynch că nu este super-cineast? Ştiţi? Vă amintiţi?), „Coda Bene Gesserit Omega”, este sugestiv: „Dacă femeile ar conduce lumea, nu ar putea-o parca.” (p.152) În „Drama Queen” se continuă (Andrei Mocuţa o caută! Caută femeia ideală! Sic!: „Cum recunoaştem o drama queen? La prima vedere, pare o întrebare retorică. Există vreo femeie care să nu fie o regină a dramei? (…) Multe au aspirat să devină drama queens, puţine au fost, însă, încoronate. Un ultim avertisment: nu uitaţi că-n spatele unui suspin sau al unei lacrimi, Drama Queen poate ascunde cel mai feroce rânjet!”

Apropo de textele foarte scurte, în „Rain Man” (tot de-si-gur, Dustin Hofmann nu interpreta un super, ci un super retard-at, scuze, nu vreau să fiu mojic şi poate nici corect politic, dar cum poţi fi Political Correctness cu… super eroii?!), p.158, poezia (şi) zen te loveşte ca o pietricică de grindină într-o grădină îngrijită de un super erou pensionat greu, ca un Bruce Willis, a nu se confunda actorul cu personajul, naratorul cu cronicarul: „Toată lumea vorbeşte despre ploaie, însă nimeni nu o ascultă cu adevărat.” La fel, toată lumea vorbeşte despre super-eroi, dar nimeni nu îi ascultă… Şi mai ales nu încearcă să fie ca ei! E valabil şi în cazul super scriitorilor!

Cu siguranţă, Salinger, cel dinainte de război, poate ar zâmbi, citind o eventuală traducere a ei; cel care este acum unde este, nu putem şti; uneori cartea este un hohot de râs al unui super-erou sau al unui zeu, un hohot care poate interpreta subtil şi un zâmbet, care poate ascunde un feroce rânjet, deoarece este un zâmbet americănesc rătăcit în Ţara Omului Mămăligă, a femeii-mioriţe… Doamne fereşte de o zi perfectă pentru oamenii-banană!

Pop-subtil, cu dedicaţii (evidente, pentru toţi cei care vor într-o altă Ligă), scurte scrisori (parţial se poate încadra şi în genul epistolar, tot sic!) şi către lumea virtuală („Schimburile astea epistolare pot fi savuroase pentru un cititor obişnuit, neimplicat în poveste şi care aşteaptă să fie scos din marasmul zilnic prin artificii literare şmechere.”, p.73), dar şi către sine (dacă nu cumva chiar sunt citate din lumea.. reală):

„Uite! Sunt dependentă de tine. Eşti Mocuţa băutură, Mocuţa mâncare, Mocuţa ţigări… oricum, eu nu sunt responsabilă de nimic. Aveam emoţii azi că te voi vedea, apoi m-am simţit tristă că nu ai venit. Poate că, dacă altădată aveam dubii în privinţa feminităţii mele, acum sunt sigură că există, că numai muierile pot avea un aşa comportament oscilatoriu. Of, nu ştiu ce să regret: că-s stupidă, că-s indecisă, labilă sentimental? Ar trebui inventat un cuvânt pentru mine. Apology Girl e cel mai potrivit.”

Bref, super-eroii sunt dependenţi de noi, fără noi, eroii simpli, ei nu ar putea exista, Andrei Mocuţa demonstrează, ca Miguel Cervantes altădată, cu super eroul său, că dacă noi vrem, cu toţii putem fi şi supereroi, că Dulcineea poate fi The Black Widow, deh, şi personajele mai mor, că şi Pizza Boy te poate scăpa… de foame, da, din obsesia moderată de a nu fi comercial, se va ajunge la… „exterminarea supermagazinului”, de fapt aici, p.82, este, vezi mai jos, polemic cu un anumit stil de traducere, umorul său falic- (anti)-consumerist-creaţionist culminând, de fapt culminează de mai multe ori, când are loc şi o schimbare de sex în urma unei muşcături de femeie, deloc vampiră, sic, atunci parcă totul se dezlănţuie, deşi şi în „Galactus G barat”, creaţionismul de care ziceam nu ne face de ruşine, plecându-se de la stupida, dar atât de ptolomeica teorie a Pământului plat:

„Prima entitate din istoria universului, Galactus, era un devorator de planete, singurul lui mod funcţional de a-şi păstra energia vitală. Big Bang-ul este efectul lăcomiei lui. Înainte să fie o lume populată, Pământul era o planetă pustie şi îngheţată. Odată ajunsă în vintrele lui Galactus, primele microvietăţi au găsit terenul propice pentru dezvoltare şi i-au provocat indigestia care a dus la apariţia formelor de relief şi a omului.

Chinuit de crampe, elimina câte un continent pe zi. La început cele mari: Americile, Africa şi Asia. Cu Europa era puţin mai complicat şi scotea un gâfâit prelung când viscerele lui se descotoroseau de Rusia. Ţărişoarele desprinse de continente, Islanda, Sri Lanka, Noua Zeelandă, rămâneau la urmă şi le evacua pe parcursul întregului an.” (p.191-192)

Desigur, poate Andrei Mocuţa (jucând „minte de copil şi inimă dezlănţuită”, p.142) a citit prea mult, „poate a văzut prea multe filme” („Am simţit cum dragostea îmi izbeşte pereţii stomacului ca stolurile de păsări ale lui Hitchcock…”, p.76; moto-ul cărţii este un citat (real?) din Tarantino), poate are ceva, tot satiric, şi cu un cenaclu nepotist (vezi, sic, p.32, cu ochelari de thoreauist!), şi cu nişte traducători, p.81, satirizează o modă literară (cea din „De ce iubim femeile”, oare?), se amuză şi pe seama unui tom uriaş, oglindă super-eroică a unui super-roman, pardon, scriitor, epopeic prin destin, Joyce; Andrei Mocuţa poate chiar ar vrea să rescrie altfel un (scenariu de) „Pulp Fiction”, poate fi şi un maestru al verbiajului, poate, vorba de Clapeţică (Degeţica este o supereroină!) a Alexandrei Turcu, poate chiar îşi asumă „stilul lui Brautigan” (asumat, apreciat pe la pagina 113!) şi chiar este altoit „cu un tip de scriitură salingeriană” (ca să nu spunem şi de menţionatul Carver!), poate Andrei chiar este un Holden Caulfield al literaturii de pe la noi sau din lumea super eroilor, poate este un Birdman loco, apropo de „virtutea ignoranţei”, dar, evident, Andrei, de fapt, are virtutea cunoaşterii prea aprofundate a fenomenului… fenomenului în sine, poate îl va interpreta el pe Jim Carrey, când se va ecraniza fabuloasa viaţă a lui, la scena cu „Cable Guy” toţi vom aplauda:

„Cred că fiecare dintre noi visează măcar la un erou (dacă de supererou nu se mai poate pune problema odată cu sfârşitul copilăriei) care să ne plătească facturile, impozitele, să facă cumpărături în locul nostru, să ne înlocuiască la serviciu când suntem epuizaţi, să sufere în locul nostru când suntem loviţi de răceală sau părăsiţi…” (p.205) Mocuţa sau Naratorul subliniază asta:

„Visez la o şcoală unde toţi sunt supereroi: elevii, profesorii, directorul, secretara, omul de serviciu, paznicul, bucătarul. Fiecare are propria superputere pe care o dezvoltă începând de la prima oră şi până la finalul cursurilor. Singura materie predată e Superputerea şi, după ore, elevii primesc doar teme pentru exersarea propriilor abilităţi supereroice.” (p.183)

Vă imaginaţi cum ar fi asta la un curs de scriere creativă?

În textul care poartă chiar titlul cărţii (carte împărţită în cinci părţi, una având, clar, tot titlul cărţii), urmat de un „Mr. Glass G”, se ţese pe motivul îndrăgostirii iubitei lui Superman de opera publicată şi nepublicată a lui Salinger, Mocuţa fiind implorat de Superman să îl ajute să facă rost de manuscrisele nepublicate. Finalul la cel de-al doilea text, cel cu Glass, poate fi o… artă poetică:

«Dacă ai putea să-ţi aminteşti, când te aşterni la scris, că ai fost un cititor mult înainte de a deveni scriitor! Fixează-ţi, pur şi simplu, această idee în minte, apoi stai liniştit şi întreabă-te, în calitate de cititor, care scriere anume, din toată literatura, ai dori cel mai mult s-o citeşti, dac-ar fi să alegi după placul inimii? Te aşezi şi, cu neobrăzare, scrii chiar lucrul pe care ai dori cel mai mult să-l citeşti.» (p.116) Citat aproape complet din Salinger, Seymour: o prezentare, p. 152. (Din ediţia tradusă de Antoaneta Ralian, Iaşi, Editura Polirom, 2002)!!!

Parafrazându-l chiar pe Mocuţa, cel dintr-un articol care este probabil un fragment din lucrarea de doctorat, atent (şi) la stilul lui Salinger, stilul lui Andrei Mocuţa ar putea fi şi el interpretat, oare, cam aşa:

„În mod cert, stilul lui (pardon, nota a.g.secară: Andrei Mocuţa) Salinger (indiferent de pielea povestitorului în care el se disimulează) este alunecos, speculativ şi – de regulă – nesincer, chiar şi atunci când foloseşte cuvinte precum „sincer”, „onest”, sau „franc”. E principial nesincer. Este o capcană în care cititorii familiarizaţi cu textele lui învaţă, cu timpul, să nu mai cadă. (…) Avem aici acel tip de tăinuire textuală în care scopul ascunderii sensului este de a-l pune, selectiv, doar la dispoziţia acelui cititor care întruneşte anumite condiţii. Salinger a reuşit o ispravă ce merită toată atenţia: şi-a ficţionalizat cititorul!”

Aşadar, super-cititor, bine ai venit într-o super-carte! Într-o super-poveste din care scapă cine poate, măcar simte-te bine ca super-erou posibil!

Precum v-aţi dat seama, este o (super)nebunie de carte (în sensul bun, clasic, în cazul în care, de pildă, Socola are şi bibliotecă, şi de ce n-ar avea, dacă eu vă scriu acum de acolo, dintre cărţi, un super-erou acarian, rătăcit între volumul I şi volumul II din „Anna Karenina”), care te poate înnebuni, comparabilă cu alte nebunii de cărţi greu încadrabile, adică încadrabile la categoria cărţi greu încadrabile, precum „Găina optimistă” de Mirel Floricică, „Comisarul Corcoduşă” de Adrian Buzdugan, „Apocalipsa după Vaslui” de Dorin Cozan (dacă tot există şi un Versificator din Vaslui”, p.83), „Cexina catapuxina” de Matei Florian, „Gravura în mi bemol” de Cristian Robu Corcan, aproape toate cărţile de proză scurtă ale lui Răzvan Petrescu, „În punctul lui rebbe G.” de Dan Alexe, „Uimitorul Jack / Jack A. Wesome”, manuscrisul încă nepublicat al misteriosului şi la fel de uimitor Iulian Mardar.

P.S. O altă carte a lui Andrei Mocuţa, „Literatura”, la care se face aluzie şi în „Superman vs. Salinger”, de o savoare aparte şi ea, are un personaj feminin numit chiar „Literatura”, după modelul cunoscut al unor minoritari care îşi botează copiii Argentina, Brasilia, Superman, Batman, Jere, Boby, Pamela, Dallas, Maradona, Trump (şi el de găsit, scurt şi la obiect, cât poate fi el de super-erou, în S vs S, p.172). Desigur, ea, Literatura, va putea fi salvată de super eroi, ca şi scriitorii care pot cere ajutor. Că dacă nu ceri, nu ţi se va da… Altfel spus, titlul cronicii nu se referă la faptul că scriitorul trebuie salvat. Abia acum având revelaţia poreclei mele dintr-o tabără de pionieri, întărită de alintul tatălui meu: „Pinguinul”, respectiv „Chilly Willy”! Batman ştie! Un Supervillain pentru orice carte care vrea să fie bună, ba reuşind mai mult decât atât! Şi altă revelaţie, apropo de faptul că Danny DeVito l-a interpretat pe Pinguin, iar micuţilor gen Tyrion Lannister ori piticul din Twin Peaks li se aduce un omagiu pe la 187: De ce nu avem scriitori… pitici? (Scuze tuturor celor care s-ar putea simţi lezaţi de o astfel de legătură: mă refer la cei care pot suferi, nu la scriitori!) Un răspuns nesuferit ar fi: deoarece mulţi scriu îndeajuns de piticeşte, că nu mai este nevoie să fie şi pitici! Unii mai şi beau şi mai şi ştiu! Şi mai sunt şi sinceri când se joacă de-a nesinceritatea!

Dar, bineînţeles, orice asemănare cu ficţiunea şi realitatea este pur să simplu întâmplătoare şi eroică! Dar ea ne poate face să constatăm că, dacă, de pildă, eu am publicată o carte intitulată „De veghe şi de slăbiciune în mintea lui Secară”, iar una este şi despre un peşte exotic, „Pirapitinga”, nu pot să nu recomand ca la o a doua ediţie a „Salinger vs Superman” (sic), în povestea „4,99”, pe lângă „La pescuit de păstrăvi în America” (de Richard Brautigan), „La pescuit de somon în Yemen”, de Paul Torday, „Bătrânul şi marea” de Hemingway să se adauge şi „Pirapitinga”, chit că s-ar putea să fie la fel ca „Ştiucă în vin roşu”, de Nicolae Calomfirescu… ca să nu mai spunem că, deşi aparent nu este nicio legătură, dacă Oona nu l-ar fi părăsit, vorba vine, pe Salinger, nu s-ar mai fi născut Geraldine, fără de care… dar deja este vorba despre super amanţi rataţi, subiectul altei cărţi, cu pitici şi peşti exotici!

a.g.secară the penguin

Superman vs. Salinger, 88 de poveşti cu (super)eroi de Andrei Mocuţa