“Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg”, Kazuo Ishiguro

În plin eveniment Bookfest, am ales să scriu despre o carte care a apărut în librăriile româneşti în anul 2009. Pentru că au trecut câţiva ani buni de la lansare şi pentru că acum este momentul apariţiei ultimului şi mult aşteptatului roman, “Uriaşul îngropat”, al celui ce a scris “Nocturne”, m-am gândit să readuc această carte în atenţie, pentru că merită. Citită în vacanţa de Crăciun a anului 2013, încă mi se întâmplă să îmi amintesc de ea şi de plăcerea resimţită parcurgând-o.

Cartea este scrisă de Kazuo Ishiguro, un autor atât de versatil încât niciunul din romanele sale nu seamănă cu altul, fiind o surpriză totală pentru fanii săi. Temele abordate sunt diferite, câteodată novatoare, personajele sunt memorabile şi puternic ataşante, provenind din medii, culturi sau epoci îndepărtate în timp şi spaţiu. Sunt sigură că mulţi dintre voi aţi citit (sau măcar aţi vizionat ecranizările după cărţile sale) “Rămăşiţele zilei” şi “Să nu mă părăseşti”, dacă nu chiar toată opera sa.

Acest autor japonez, care trăieşte de la o vârstă fragedă în Regatul Unit, discret, dar în acelaşi timp celebru, îşi uimeşte din nou cititorii, de această dată cu o carte de proză scurtă, un gen literar care, cel puţin mie, mi-a devenit extrem de plăcut şi la îndemână. Cred că proza scurtă va fi, în viitorul apropiat, foarte căutată de iubitorii de literatură care nu mai au nici timp, nici stare, să se “lungească” cu lectura unui roman săptămâni întregi… Aşadar, nu veţi avea nevoie de mult timp, cartea se citeşte uşor şi relativ repede!

“Nocturne”, titlul ales de autor, are două înţelesuri: pe de o parte, ca adjectiv, înseamnă de noapte, din timpul nopții, iar pe de altă parte, ca substantiv, defineşte o piesă muzicală, vocală sau instrumentală, cu caracter liric, visător și melancolic. Se întrezăreşte, astfel, de la bun început, promisiunea de a descoperi între paginile ei o atmosferă de mister, cu accente de clar-obscur şi de sunet în surdină. Mie însă mi-a plăcut mai mult subtitlul, “Cinci poveşti despre muzică şi amurg”. Alăturarea mi se pare incitantă, căci cine nu şi-a dorit să pătrundă dincolo de perdeaua de note şi sunete a muzicienilor pentru a trage cu ochiul, măcar puţin, la viaţa mai luminoasă sau mai umbrită, mai interesantă sau mai ternă, a celor care ne încântă cu muzica lor?

Tonalitatea fiecărei povestiri este diferită, oscilând între melancolie şi hohot sănătos de râs, însă, în ansamblu, impresia finală este de firesc, de tot unitar. La fel ca în jazz, unde sunetele instrumentelor sunt aspre sau tânguitoare, incredibil de diafane sau câteodată chiar distonante, scriitura lui Kazuo Ishiguro este amuzantă, duioasă sau plină de suspans. Însă din ea răzbate o stare de tensiune subliminală. Nici nu poate fi altfel când proza, aparent simplă, fără complicaţii, atinge teme importante şi neliniştitoare precum emoţia îndrăgostirii, trecerea nemiloasă a timpului, frica de îmbătrânire, contemplarea ratării… Autorul alege muzica pentru a induce o atenuare în frisonul pe care aceste teme îl declanşează în noi. Cele cinci poveşti din volumul “Nocturne” (“Un baladist de altădată”, “Fie ploaie, fie soare”, “Malvern Hills”, “Nocturnă” şi “Violoncelişti”), sunt de fapt, partituri ale aceleiaşi piese muzicale.

Nu am devoalat nimic din firul narativ al povestirilor, pentru a vă lăsa plăcerea cititului intactă. Mai spun doar că toate cele cinci povestiri sunt despre muzicieni aflaţi la început sau la final de carieră, cărora anumite evenimente sau întâlniri, aparent neimportante şi inofensive, le schimbă viaţa sau îi fac să şi-o reconsidere.

Scriitorul găseşte tonul firesc şi delicat al povestirilor prin folosirea persoanei I. Am fost vrăjită de caracterul autentic, aproape intim al personajelor. Şi totuşi, niciunul dintre protagonişti nu mi-a devenit cu adevărat preferat, empatia nu a fost deplină.

“Acum n-am nimic altceva de făcut, bănuiesc, decât să aştept să-mi fie scoase bandajele astea. Şi pe urmă? Poate că Lindy are dreptate. Poate că, aşa cum spune ea, trebuie să îmi schimb perspectiva, poate că viaţa chiar înseamnă mult mai mult decât să iubeşti pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine şi sunt aşteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.”

Este posibil ca această carte să nu vă pară extraordinară în timp ce o citiţi. Poate că nu veţi aştepta cu nerăbdare momentul în care să vă întoarceţi la paginile ei. Poate că nu vă veţi înduioşa sau nu veţi zâmbi la unele fragmente, însă, cu siguranţă, cartea va incita la introspecţie. Kazuo Ishiguro nu răspunde la întrebări existenţiale şi nici nu dă reţete de viaţă, dar, printre rânduri, veţi înţelege că viaţa e mai mult decât a iubi sau a găsi formula fericirii. Ea este un amestec din toate acestea şi din multe altele dar, mai ales, viaţa este plină de surprize, de întorsături, de momente de graţie.

Măcar cei care iubesc muzica, care înţeleg natura complicată a relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, care au trăit sentimentul ratării şi l-au învins sau spaima apropierii bătrâneţii, care caută atmosfera unui oraş ca Veneţia sau acordurile “literare” ale melodiei “Come rain or come shine” ar trebui să citească această carte. Gustul cu care vor rămâne este unul dulce-amărui, subtil, dar de lungă durată.

Editura Polirom (Biblioteca Polirom. Proza XXI);

Anul apariţiei: 2009;

Traducere din limba engleză şi note de Vali Florescu;

Nr. pagini: 300;

ISBN: 978-973-46-1435-6.