Se știe că marile cărți ale literaturii au capacitatea de a dilata timpul. De a vida lectorii între pagini și de a le transmite stări ubicue. Dar sunt și cărți, nu neapărat ridicate pe piedestal, care imită sau mai bine zis, care dețin, apodictic, indicii unei capodopere. Aceste cărți, neprizate de marea masă, oferă o satisfacție aparte la lecturare. Un astfel de exemplu puternic oferă scriitorul portughez, José Luís Peixoto, care, prin literatura sa potentă și vivifiantă, frizează capodopera.

Cel dintâi impact cu „Nici o privire”, primul roman al portughezului, scris – atenție! – la 23 de ani, a fost dezarmant. Stilul necanonic, cu barierele unei scriituri lejere spulberate, mi-a dispersat simțul orientării. Nevoia de reculegere și de focusare au devenit stringente. Aveam de-a face cu un roman cu seva clocotitoare, care scoatea la suprafață, prin pulsații haotice, dintre cele mai obsedante și năucitoare trăiri.

Ca resursă umană, Peixoto nu inventariază lăuntrul unor personaje complexe; din contra, apleacă mâna regizorală asupra unor oameni simpli cu un trecut anodin. Plasați într-un sat fără nume din Portugalia, la poalele Muntelui Măslinilor, acea mână de personaje sărace, cu preocupări mărunte, trasează încă din primele pagini o fină tușă între real și fantastic. Când pomenesc de fantastic, atenția trebuie îndreptată către Diavolul care-și duce, netulburat, viața pe pământ, și care, din nefericire, hotărăște destine, către cei doi frați siamezi, Ilie și Moise, uniți din naștere prin degetul mic de la mâna “ca niște siluete umane decupate din hârtie și unite prin mâini, figuri inseparabile condamnate la o horă perpetuă”, către un uriaș sau către bătrânul Gabriel, care trăiește 150 de ani. Și exemplele pot continua.

Acest aliaj cu totul specific, format din decupaje ale realului crud și ale fantasticului incontinent, pune baza unei lumi decadente aflate sub imperiul doliului și al incertitudinii.

“Un om fără certitudini pierde aproape tot ce îl face om. Un om fără certitudini e ca un corp fără carne, ca ideile fără gândire. Un om gol.”

Mutilarea sufletească care tronează de la începuturi până la sfârșitul inexorabil este conturată de absența divinității. Când Dumnezeu lipsește cu desăvârșire, iar Diavolul, devenit atotputernic, se implică punctual și direct în soarta oamenilor, se prefigurează acea “noapte infinită care acumula toată frica din toate nopțile, începând cu prima noapte a lumii”.

Conștienți fiind de simulacrul în care sunt malaxati, pionii umani ai lui Peixoto nu fac altceva decât să se interiorizeze și să își asume, fiecare în parte, marasmul ireversibil.

“O pedeapsă e viața, o pedeapsă fără greșeală sau păcat, o pedeapsă fără salvare; viața e o pedeapsă care nu are stavilă și nici consimțământ”.

Asemeni unei hârtii-carbon, un personaj straniu reprezentat de un scriitor stă închis într-o odaie fără ferestre și scrie chiar povestea acelei lumi. Dincolo de pereții fără ferestre, acesta dă tonul prăbușirii omenirii:

„Omul care stă închis într-o încăpere fără ferestre şi scrie s-a oprit dintr-o dată în mijlocul unei fraze, iar sfîrşitul, pentru el, a fost cerneala care a dispărut din paginile pe care le trăise, au fost foile de hîrtie care au fugit de ele însele şi au devenit golul cel mai absolut dintre toate, au fost memoria care nu s-a transformat nici măcar în aer, nici măcar în vînt. Lumea s-a sfîrşit. Şi n-a rămas nimic. Nici certitudinile. Nici umbrele. Nici cenuşa. Nici gesturile. Nici cuvintele. Nici iubirea. Nici focul. Nici cerul. Nici drumurile. Nici trecutul. Nici ideile. Nici fumul. Lumea s-a sfîrşit. Şi n-a rămas nimic. Nici un zîmbet. Nici un gînd. Nici o speranţă. Nici o consolare. Nici o privire“.

Încununat cu lauri și răsfățat cu Premiul José Saramago, romanul lui Peixoto excelează. Excelează prin stil (care pare a fi o continuare vie a lui Saramago), prin apoftegme, prin abordarea marilor teme ale literaturii… prin tot.

În altă ordine de idei, scriitura portughezului e una solicitantă, apăsătoare, revelatoare şi se eternizează în mintea cititorului.

coperta1Editura Polirom;

Anul apariţiei: 2009;

Nr. pagini: 264;

Traducere din limba portugheză de Clarisa Lima;

ISBN: 978-973-46-1540-7

Share.

About Author

Reacționar în fața superficialității, bun ascultător, adept al estetismului, biblioman din născare, mecena la scară redusă, consumator constant & consistent de livresc: un conglomerat de trăsături care-mi definește, în linii mari, personalitatea. Ăsta sunt eu, Andrei, un simplu cititor.

2 comentarii

  1. Am citit şi eu cartea acum 1 lună. Este interesantă, dar greoaie, aşa cum ne-au obişnuit în ultima vreme scriitorii portughezi.

  2. Este mai mult decat interesanta! Este cea mai tulburatoare carte citita de mine recent! A fost ca atunci cand l-am citit prima data pe Dostoievski, la 15 ani sau mai tarziu, cand l-am citit pe Faulkner sau mai tarziu, acum 4 ani, cand m-am indragostit lulea si complet.
    Recomand doar celor care iubesc cuvintele si senzatiile coplesitoare create prin harul cuvantului.
    Am mai citit si “Cimitirul de piane” si de ieri am inceput “Antidotul”, evident ca iubesc si Moonspell.

%d blogeri au apreciat: