Aparent, Năluca este un roman de dragoste, cu toate ingredientele inerente genului: descrierea romantică, eseul sentimental, erotismul suav.

nalucacopertaProtagonistul cărţii (al cărui nume, O – literă şi cifră totodată –, capătă în roman o semnificaţie nebănuită), stăpînit de voluptatea exhibării flagelatoare a propriului eu, trăieşte, la sfîrşitul vieţii, o dragoste pătimaşă, venită parcă din nefiinţă. O se resemnează în faţa suspiciunii de iluzie, intrînd, prin abandonul dependenţei de realitate, în jocul destinului, şi acceptă eventualitatea unei percepţii himerice ca întruchipare a desăvîrşirii. De aici se naşte portretul unei femei, care cunoaşte, acceptă şi respectă regulile seducţiei perfecte, conştientă, la fel ca el, că această primejdioasă interferare nu se va opri în pragul iubirii necondiţionate, ci va continua pînă la finalul apoteotic al eroticului: moartea.

Populat de o întreagă galerie de alte personaje de un pitoresc fascinant, fiecare cu cîte o savuroasă istorie de viaţă, Năluca este în egală măsură romanul căutării şi găsirii esenţiale, al alienării pămînteşti a artistului şi al senzualismului morţii, ca singură strategie de refugiu într-un ideal al dragostei care doar acolo mai poate fi regăsit.

Născut în 1954, la Braşov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri Ucenicia bătrînului alchimist. Scrie poezie, romane, piese de teatru şi lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri Dilecta (2006) şi Călcîiul lui Magellan (2014), precum şi romanele Arhivele de la Monte Negro (2011), Viaţa lui Kostas Venetis (2012) şi Moartea lui Siegfried (2015).

 

Fragment 

Scriind aceste rânduri, îmi dau tot mai limpede seama că Anca e de fapt Mariana, care s‑a strecurat clandestin în aceste însemnări care îşi propuneau să alcătuiască o povestire romantică despre Ada. Nu ştiu prin ce miracol, amintirile acesteia au început să se amestece atât de tare cu propriile mele amintiri şi fantasme, încât de multe ori îmi e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să le deosebesc unele de celelalte. Iar lucrul şi mai ciudat este că aceasta se întâmplă cu toate că în ultimul timp am reuşit să mă abţin de la băutură, aşa cum i‑am făgăduit Adei, într‑un mesaj lung şi patetic, pe care am izbutit să‑l încropesc la capătul câtorva zile îngrozitoare de mahmureală. Eram decis să‑mi respect promisiunea, dragostea pentru Ada mă ajuta să fac faţă tentaţiilor şi să înlocuiesc berea ieftină, care mă balona şi îmi producea arsuri la stomac, cu sucul de portocale, chiar dacă iubita mea nu era deocamdată decât o femeie de cuvinte şi fum, pe care nu aveam nicio şansă s‑o întâlnesc vreodată în carne şi oase. Întreaga mea viaţă se concentrase în cele câteva ore pe care le petreceam zilnic în faţa calculatorului, făcând schimburi de mesaje cu Ada. Ieşeam foarte rar din casă, stăteam aproape tot timpul cu telefonul închis, îmi pierdusem orice interes pentru ceea ce oamenii numesc îndeobşte realitate. Mă exilasem de bună‑voie într‑un spaţiu virtual – probabil medicii psihiatri numesc asta monomanie –, convorbind o bună parte a zilei, dar mai cu seamă a nopţii, cu o umbră ascunsă în spatele unui ecran, despre care nici măcar nu aveam certitudinea că există cu adevărat. Ajunsesem însă să‑i cunosc în felul acesta fiecare inflexiune a vocii, fiecare tresărire a muşchilor faciali şi fiecare centimetru de piele, îi puteam percepe căldura de la o distanţă de 2000 de kilometri, mă familiarizasem de multă vreme cu mirosul trupului ei, gustul dulce‑amar al sărutărilor îmi stăruia zile la rând în papile după o noapte copleşitoare de dragoste. În închipuirea mea îi scoteam adeseori rând pe rând hainele, cu o căutată lentoare, dându‑i la iveală, de sub costumele cu croială severă, în care obişnuia să apară de obicei în fotografii, toate splendorile trupului, care îmi pârjoleau degetele, îmi ardeau palmele şi îmi frigeau buzele. Îi sorbeam respiraţia lacom, îi beam cu sete saliva şi îi muşcam buzele, în timp ce mâinile mele îi frământau sânii, îi alintau îndelung şoldurile, fesele, coapsele a căror albeaţă strălucitoare îmi lua parcă vederea, pătrundeau în scobitura lor, apăsând ritmic şi făcând‑o să scoată nişte gemete de voluptate care îmi aţâţau simţurile până la nebunie. Mâna ei îmi cobora ca o viperă albă pe pântece, căutându‑mi bărbăţia cu lăcomie. Apoi totul se întuneca brusc, nu mai eram amândoi decât carne şi bucurie.

MESAJ DE LA ADA :

Hai să ne construim o viaţă din :

Corpul care miroase a nisip şi a mirt, picioarele care dor, părul împâslit de apa sărată a mării, unghiile negre, pământul care umple liniile palmei.

Cerul astăzi înalt, vântul, care aproape s‑a oprit, foşneşte timid printre firele de iarbă de pe plajă, inspiră adânc şi cântă în tufele de cătină.

Valurile răbdătoare care rostogolesc pietrele până la netezimi şi rotunjimi perfecte. Cum se simte în palmă una din aceste pietre, încă răcorită de mare.

Aerul care miroase a alge şi copaci încălziţi de soare, norii care îşi întorc abdomenele cenuşii către pământ.

Rămâi în asta, molcomeşte‑te aici. Departe, deasupra apei, se aude şopotul îngânat al ploii.

Asemenea reverii îmi bântuiau adeseori nopţile şi ştiu că nu s‑ar cuveni să scriu despre ele, un bărbat adevărat n‑ar face asta cu siguranţă, nu din pudoare, ci din orgoliu. La neoameni însă sentimentul acesta e atât de atrofiat, încât se pot complace cu uşurinţă în situaţiile cele mai înjositoare pentru un bărbat, ei nu mai au nimic de pierdut, căci au pierdut deja totul, inclusiv cea mai elementară pudoare. Puţin le pasă dacă sunt consideraţi nebuni, perverşi sau obsedaţi sexual, ei ştiu foarte bine că în realitate nu sunt nimic şi că, orice ar face, nu vor inspira decât silă, vor fi trataţi ca nişte leproşi, expulzaţi cu grijă din mijlocul comunităţilor, vârâţi, atunci când este posibil – şi cel mai adesea este posibil – în case de nebuni sau în puşcării. Personal, consider că toate socotelile mele cu societatea sunt definitiv încheiate, n‑are decât să mă considere ce socoteşte ea de cuviinţă, pe mine mă doare drept în cot, dragii mei oameni de bine, aşa că n‑am de gând să‑i fac nici cea mai măruntă concesie şi puţin mă sinchisesc dacă în loc de o povestire romantică, aşa cum intenţionez, voi scrie în cele din urmă povestea unei psihoze. Poftim, dacă vreţi vă fac şi o mărturisire : Ada sunt eu.

Probabil că am devenit un om foarte bolnav, ciudăţeniile mele din ultimii ani nu pot fi puse în totalitate pe seama alcoolului. Nu mai sunt în stare să duc la bun sfârşit nici măcar o istorisire simplă, amestec lucrurile la întâmplare şi nu mai păstrez asupra lor niciun control, ca şi cum aş scrie după dictarea unui bolnav psihic, care străluceşte prin confuzie şi incoerenţă. De fapt, în episodul de faţă nu aveam de gând să scriu despre fantasmele mele nocturne, ci despre Mariana, alături de care mi‑am trăit unul din cele mai mari eşecuri erotice.

 

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura