„Muza” de Jessie Burton

Când am participat la lansarea acestui roman, în urmă cu două săptămâni, mi-am dat seama că voi citi o carte interesantă și complexă, dar realitatea mi-a depășit așteptările. „Muza” m-a acaparat din primele pagini, ca să nu spun că mă acaparase deja prin fragmentele citite la lansare. Pentru mine, însă, nu este suficient ca un roman să fie captivant, iar acesta mi-a oferit mult mai mult decât o poveste antrenantă, m-a purtat în două perioade distincte ale secolului trecut, surprinzând cu minuțiozitate cadrele social-politice, centrând reflectorul pe condiția femeii ca artist.

Avem așadar două planuri narative, fiecare cu persoanjele sale incitante și bine conturate: Spania anilor treizeci, unde o întâlnim pe Olive Schloss, o tânără care pictează și pictează excepțional, dar care se teme să-și demaște pasiunea în fața părinților săi; apoi, Londra anilor șaizeci, unde Odelle Bastien, o tânără imigrantă din Caraibe, pasionată de scris, încearcă să își croiască o viață confortabilă. Între cele două planuri se țes treptat legături tot mai vizibile. Un tablou de proveniență incertă, al cărui autor a avut un destin inedit și în parte necunoscut consitituie pretextul unei construcții narative ramificate și complexe, în care tensiunea și profunzimea ideilor merg mână în mână. O sumedenie de probleme sunt expuse în romanul lui Jessie Burton încât, în pofida acțiunii antrenante, care face ca paginile să se întoarcă singure, nu te poți abține a medita asupra anumitor aspecte pe care autoarea le introduce subtil în țesătura sa. În primul rând, condiția femeii în lumea artelor, care nu a fost una prea ușoară, până nu demult. Pentru a reliefa acest aspect, planul narativ care o are în centru pe Olive în anii treizeci este edificator. Într-o lume în care doar bărbații aveau parte de recunoaștere, o femeie nu îndrăznește să își afirme talentul nici măcar în fața propriilor părinți. Mai târziu, în anii șaizeci, condiția femeii în societate se mai îmbunătățise, dar nu foarte mult, încât Odelle este surprinsă de statutul profesional al lui Marjorie Quick, cea care îi oferă o slujbă la Institutul de Artă Skelton.

„M-am întrebat câte femei din Londra, în anul Domnului 1967, aveau propriul lor birou. Femeile din clasa muncitoare erau fie menajere, fie lucrau ca infirmiere în sistemul public de sănătate, ori în uzine, sau ca vânzătoare sau dactilografe, ca mine, și asta era situația de zeci de ani. Însă exista o diferență ca de la cer la pământ, o călătorie aproape imposibilă între așa ceva și propriul birou cu numele tău gravat pe ușă.” (pag. 23)

Legat de Odelle, o tânără de culoare, provenită din ținuturi ce fuseseră colonii englezești, putem observa problemele imigranților, care se răsfrâng uneori și asupra vieții sentimentale. Căci nu este ușor să accepți că poți fi iubit pentru ceea ce ești când îți imaginezi că ceilalți îi caută compania doar pentru că ești o apariție exotică. Nu îi este simplu nici să își recunoască talentul literar, deși este adesea impulsionată de cei din jur să scrie.

Revenind la celălalt plan, cel spaniol, avem în plus și un context politic tulbure. Războiul civil este pe cale să izbucnească. Și războiul cel mare, care va să vină după câțiva ani, plutește deja în aer deasupra Europei, împingându-l pe Harold Schloss, un dealer de artă evreu de origine austriacă, să se stabilească temporar în Andaluzia. Afacerile cu opere de artă încă sunt înfloritoare, dar în Viena, evreii încep să-și vândă bunurile pe mai nimic ca să adune banii necesari plecării în alte locuri, mai puțin ostile. Atmosfera spaniolă conferă o notă de exotism romanului, o notă care se răspândește și în celălalt plan. Ca incursiune în trecut, acest plan narativ este cel din care emană umbrele ce bântuie întreg romanul.Și este o adevărată plăcere să încerci să recompui o imagine din bucățile rupte cu mult timp în urmă.

Muza lui Olive este tânărul Isac Robles, față de care simte o irezistibilă atracție, pe care o consideră a fi dragoste. Prezența lui dă aripi talentului ei, iar picturile sale, minuțios descrise, par fascinante. Mi le-am închipuit aievea, descrierile pline de patos m-au ajutat în acest demers. Și în strânsă legătură cu aceste tablouri m-am gândit mult la interpretarea unei opere de artă – cât din sufletul artistului rămâne prezent peste timp în opera sa, cât de mult pot fi cunoscute intențiile sale artistice, dacă acestea există, cât ajunge la noi din ceea ce a fost creat cu mult timp în urmă, și întrebările pot continua, nuanțat, la nesfârșit.

”Părea aproape figurativă, însă nu era realistă. Era o formă nouă de suprarealism, ceva ce Olive nu mai făcuse înainte. Cu toate culorile de fond ale câmpului – nuanțe de ocru și de verde-lăcustă, blândețea rurală a brazdelor cafenii-roșcate și tonurile de muștar – scena avea ceva nepământean. Cerul era încărcat de promisiune. Câmpurile erau un corn al abundenței, cu recolta de cereale, mere, măsline și portocale. Livada luxuriantă părea o junglă, iar fântâna secată se transformase într-un izvor însuflețit, din pocalul satirului revărsându-se acum din plin apa. Conacul se înălța ca un palat primitor, locuința tatălui ei alcătuită din multe vile alăturate cu ferestre imense și deschise, oferindu-se privirii. Trăsăturile pensulei erau dezlănțuite, culoarea era mai presus de acuratețea tehnică.” (pag.87-88)

Iubire, artă, suspans, istorie, personaje impresionante, puternice și imprevizibile, o scriitură delicată, fluidă și atrăgătoare – iată doar o parte din ingredientele acestui minunat roman, care continuă să mă bântuie deși l-am terminat de aproape o săptămână. Atmosfera sa a rămas vie în mintea mea, misterele sale, în parte dezlegate în finalul cărții, mi se par la fel de fascinante cum îmi păreau în timpul lecturii. Latura tragică a poveștii este tulburătoare, conflictele interioare și exterioare capătă dimensiuni uriașe, antrenând personajele într-un joc nebun cu destinul implacabil.

I-a văzut cu coada ochiului cămașa ridicându-se și i-a zărit fâșia de carne de-un maro întunecat, cu o dâră de păr ducând mai departe. Simțea o mare plăcere când el îi întindea bucățile sparte de lemn, de parcă i-ar fi oferit vreun buchet. După un deceniu de devorat romane, Olive știa că bărbații fermecători sunt mortali. Povestea lor se juca de secole, iar ei rămâneau nevătămați de-a lungul paginilor, în vreme ce fetele erau cele blamate, fetele erau cele pierdute sau cele cărora li se puneau cununi, mute ca statuile. „Fii vigilentă și prețuiește-ți fecioria” – acest subtitlu ar fi trebuit să-l poarte multe dintre aceste povești, majoritatea scrise de bărbați. Olive știa toate astea și nu-i păsa.(pag. 89)

„Muza” este un roman care oprește timpul în loc, absorbindu-și cititorii înăuntrul poveștii inedite ce se derulează în paginile sale. Spun poveste, deși sunt mai multe povești care alternează pe măsură ce paginile curg, pentru că, în esență, și judecând după final, toate elementele conturează o singură poveste al cărei punct central poate fi sau nu intuit pe parcursul lecturii. Încă mă trezesc gândindu-mă la personajele de care m-am apropiat fără să vreau. Încă mai am întrebări la care trebuie să răspund și enigme pe care trebuie să le dezleg. Când o carte mă fascinează atât de mult, sunt nerăbdătoare să o recomand și altora. Fără a fi un roman facil, „Muza” își ține cititorii „în priză”, este înțesat de idei fără a fi greoi sau dificil de citit. Practic îl poți citi în mai multe feluri. Eu am ales o abordare combinată – acordând egală atenție firului epic și ideilor care abundă. Mi-au plăcut rafinamentul scriiturii, frazele bine șlefuite, fără a părea artificiale. Chiar și cele mai banale gesturi capătă o anumită eleganță. Iar traducerea realizată de Veronica D. Niculescu este extraordinară.

„M-am uitat mai atentă la fotografie. Era îndoită și pătată, avea o urmă lăsată de ceva lichid jos, în colțul din stânga. Era o poză alb-negru care arăta de parcă ar fi trecut prin războaie. Dar chiar și așa, imaginea se păstrase destul de clară – un bărbat și o femeie, stând în picioare în fața unei pânze mari, pe jumătate pictate. Se aflau într-un soi de atelier. Omul care se presupunea că e Robles purta doar o cămașă, cu mânecile suflecate, și avea o țigară ce se legăna în colțul gurii. Privea țintă la fotograf, fără să zâmbească.” (pag. 137)

Căutați „Muza” și citiți-o. Coperta delicioasă cere o ceașcă de ceai alături și cred că ar fi o combinație nemaipomenită.

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Anul apariției: 2017

Traducerea: Veronica D. Niculescu

Nr. de pagini: 408

ISBN: 9786067792379

Cartea poate fi achiziționată de pe Libris sau de pe site-ul editurii.