“Molecula morală”, Paul J. Zak

Nu vom şti niciodată ce şi-au spus Romeo şi Julieta în clipele de intimitate, dar putem şti cât se poate de sigur un lucru. Dacă cei doi au fost realmente îndrăgostiţi, şi ar fi un mare păcat pentru toată cultura lumii să nu fi fost, putem descrie cu destul de multă acurateţe ce anume s-a întâmplat în creierele şi în corpurile lor când s-au văzut prima oară (sau poate a doua, a treia…?). Atunci când oamenii se îndrăgostesc, hipotalamusul (prin centrul medioventral la femei şi prin cel preoptic medial la bărbaţi) se activează, laolaltă cu întreg sistemul mezolimbic (centrul recompensei) din creier. Cortexul cingular devine de asemenea activ, sporind gradul de atenţie şi de concentrare asupra persoanei de care am devenit interesaţi. Corpul începe să producă cocktailuri hormonale unice, iar ele sunt responsabile de trăirile speciale pe care le avem, de faptul că lumea e mai colorată şi mai interesantă. Vederea unei persoane atrăgătoare duce la eliberarea de etilfenilamină în sânge, ceea ce creşte gradul de excitaţie nervoasă. Nivelele de testosteron, respectiv de estrogen cresc, feromonii ca androsteronul sau bourgeonalul încep să fie emişi, iar monoxidul de azot creşte nivelul circulaţiei sangvine. Şi, pentru a face acest text realmente romantic, să spunem că androsteronul (feromon masculin rezultat prin metabolizarea testosteronului) se eliberează în transpiraţia bărbaţilor. Cocktailul hormonal al îndrăgostirii cuprinde de asemenea endorfine (care acţionează precum opiul), adrenalină şi noradrenalină (care cresc nivelul de excitaţie nervoasă şi agitaţie), dopamină (care produce un efect de euforie şi înclină spre lipsă de responsabilitate şi repetarea comportamentului), serotonină (care creşte gradul de plăcere asociat comportamentului) şi cortizol (un hormon de stres care ne face mai atenţi la pericole exact în acelaşi moment în care avem tendinţa să devenim mai iresponsabili). De asemenea, în cadrul cuplurilor, eliberarea de oxitocină şi vasopresină (în cazul bărbaţilor) sudează legătura. Cum să nu ne pară dragostea cel mai misterios dintre sentimente dat fiind tot acest amestec contradictoriu şi unic?

Cu siguranţă, paragraful de mai sus se poate înscrie cu mari şanse de câştig la categoria de cel mai lipsit de sensibilitate text despre dragoste din toate timpurile. Şi cu toate astea, aceşti neurotransmiţători şi hormoni sunt implicaţi, în diferite grade şi în diferite proporţii, în toate interacţiunile umane cu alţi oameni sau cu alte fiinţe în general: în dragostea sexuală, în dragostea dintre copii şi părinţi, în dragostea prietenească (în care sunt mai puţin implicate zonele recompensei şi mai mult cele ale gândirii abstracte şi empatiei), în pasiunea pentru gătit sau fotbal, în mângâierea pisicii, în masarea spatelui, atunci când oferim “free hugs” sau în socializarea în reţele. De asemenea, comportamentul moral este făcut posibil în primă instanţă de secreţia anumitor hormoni, dintre care cel mai spectaculos şi mai indispensabil este oxitocina. Suntem cu toţii produsele unei culturi care, cel puţin după apariţia creştinismului, a spiritualizat puternic dragostea şi sentimentele morale în detrimentul corpului (trupul este o “închisoare a sufletului” ne spunea Platon, dar dacă “sufletul este o închisoare a trupului?” se întreba în oglindă Michel Foucault…). Aşa ne putem explica puternica aversiune pe care majoritatea oamenilor o resimte în faţa ideii că trăsăturile pro-sociale, morale şi empatice ale omului şi ar putea avea originea şi ar putea depinde de bio-chimie (văzându-mă citind cartea, un coleg mi-a spus că şi-ar dori să citească volumul, dar că îl sperie(sic!) ideea existenţei unei “molecule morale”). Şi totuşi, fără a fi reductibilă la chimie, socialitatea umană, morala şi comportamentele empatice în general sunt de neînţeles în absenţa explicaţiei bio-chimice. De asemenea, admit că este ceva subversiv în ideea că tot ce e bun în noi depinde de existenţa unor hormoni (precum oxitocina, care are aproximativ 500 de milioane de ani vechime şi se regăseşte până şi la râme).

Oxitocinei sau “moleculei morale” îi este dedicată cartea lui Paul J. Zak (“Molecula morală”, Humanitas, 2014), cel care nu s-a sfiit să aşeze acest hormon la baza întregului comportament empatic, inclusiv la baza comportamentului economic (savantul, supranumit şi doctor Love din pricina obiceiului de a-şi îmbrăţişa pacienţii, este creatorul disciplinei numite neuroeconomie). De ce oxitocina şi nu un alt hormon? Pentru că, probabil, nu există niciun hormon mai complex, mai versatil şi mai plurivalent. Oxitocina este în general asociată stărilor noastre de bine. În particular, este responsabilă pentru o gamă foarte variată de efecte şi comportamente: declanşează contracţiile la gravide şi lactaţia la proaspetele mame, regularizează şi optimizează circulaţia sangvină, asigură legătura afectivă primară cu ceilalţi (copiii lipsiţi de afecţiune în primii ani de viaţă dezvoltă o lipsă cronică de oxitocină care îi va face anti-sociali şi suspicioşi pentru tot restul vieţii, existând ipoteza că inclusiv autismul are de-a face cu nivelul scăzut de oxitocină), asigură nivelul optim de socialitate, creşte încrederea în sine şi în ceilalţi, sudează legăturile şi le face mai stabile (pe şoarecii de prerie, care sunt monogami, îi separă doar producţia de oxitocină de fraţii lor, şoarecii de câmp, care sunt poligami şi promiscui), creşte gradul de empatie şi de participare la viaţa comunităţii etc. Probabil că niciun alt hormon nu are importanţa şi polivalența oxitocinei. Singurul hormon care ar putea rivaliza (în privinţa amplorii efectelor) este, probabil, testosteronul (și varianta lui mai acută, dihidrotestosteronul sau DHT-ul), hormonul competivităţii şi agresiunii (ar fi interesant de notat faptul că emisia de testosteron inhibă producerea de oxitocină, cu alte cuvinte, cu cât devenim mai agresivi suntem mai puţin empatici. Dacă ţinem cont şi de faptul că, la rudele noastre cele mai apropiate, maimuţele mari, nivelul testosteronului creşte şi de până la zece ori atunci când un individ devine dominant, vom înţelege de ce, de obicei, oamenii drăguţi şi înţelegători dispar fără urmă atunci când devin şefi).

Zak nu se sfiişte să practice ceea ce multora le-ar părea un reducţionism: să raporteze procese sociale extrem de complexe la cauze fundamental simple cum este şi producerea de oxitocină. Cu toate acestea, autorul nu susţine niciun moment că un proces social (cum este cel economic, de exemplu) ar putea fi explicat în totalitate doar pe baza producerii de oxitocină. Ceea ce afirmă Zak, însă, este faptul că el NU poate fi înţeles sau influenţat dacă facem abstracţie de cauza lui neurologică primară. Nu elaboraţi filosofii complicate dacă vreţi să schimbaţi lumea în bine. Faceţi în aşa fel încât în lume să fie mai multă oxitocină. Vestea bună este că ciclul producerii oxitocinei este autocatalitic: adică, dacă există oxitocină, asta va duce la creşterea calităţii vieţii şi a încrederii în ceilalţi, ceea ce va duce la a produce şi mai multă oxitocină. Este ceea ce Zak numeşte “cercul virtuos”.

Putem spune că trăirile noastre cele mai intime, mai delicate şi mai frumoase sunt doar chimie? Cu siguranţă nu. În ultimii ani s-au desfăşurat experimente convingătoare (mie, experimentul podului al lui Dutton şi Aron mi s-a părut nemaipomenit, dar vă las să descoperiţi singuri despre ce e vorba) care au arătat că toate sentimentele noastre au o parte masivă de interpretare. Excitaţia nervoasă şi fizică este probabil universală, însă felul în care alegem să o numim şi să o înţelegem ţine masiv de cultura în care trăim (ceva nu se numeşte dragoste sau ură până când nu alegem să le numim aşa, ceea ce înseamnă într-adevăr că a iubi sau a urî implică mult mai multă decizie decât credem îndeobşte). Trăirile noastre au o componentă psihologică, socială şi larg culturală. Însă toate acestea sunt făcute posibile de chimia primară. Moralitatea umană este un proces natural, care depinde de factori care au evoluat natural în sute de milioane de ani. Urmărim progresiv crescând nivelul empatiei odată cu creşterea complexităţii şi a socialităţii în lumea animală. Mă tem că nu vom deveni niciodată pe deplin umani până când nu vom privi finalmente, cu înţelegere şi seninătate, animalul din care nu ne-am desprins decât recent.

Citiţi cartea lui Paul J. Zak. E posibil ca ea să mişte în voi nişte dogme. E posibil să găsiţi la capătul ei o viziune nouă despre om şi despre morală. Iar dacă vă întrebaţi de ce scriu despre oxitocină şi testostesteron în loc să scriu despre Grexit, legalizarea căsătoriilor gay, criza Orientului Mijlociu sau alte subiecte arzătoare ale zilei, să ştiţi că greşiţi: cartea lui dr. Love este şi despre toate acestea.

Cumpără cartea