„Moartea lui Siegfried”, de Octavian Soviany (Editura Cartea Românească) – fragment în avanpremieră

Cel mai recent roman al scriitorului Octavian Soviany, „Moartea lui Siegfried” (Editura Cartea Românească, 2015), va fi lansat la Salonul Internaţional al Cărţii Bookfest, duminică, 24 mai, la ora 13.00. Prezintă: Luminiţa Corneanu şi Adina Diniţoiu.

Despre carte:

Moartea lui Siegfried este un roman supraîncărcat de semnificaţii și simboluri. Estetica lui Octavian Soviany este legată aici, poate mai mult decât în oricare altă parte, de convingerea că litera ucide, în timp ce Spiritul dă viață. O profesiune de credință – un fundament solid pentru literatura sa – și o permanentă călăuză: sensul se află printre rânduri, niciodată în ele.

„E posibil ca această carte să fie rezultatul unui fel de spirit polemic. Față de cine? Firește, doar față de mine însumi sau mai exact față de cel care eram acum câtva timp, pe vremea când scriam Viața lui Kostas Venetis. Intenția de la care am pornit a fost aceea de a scrie un roman diferit, absolut diferit de ceea ce scrisesem anterior. Dacă am reușit sau nu, vor judeca cititorii. Sigur, nu ar fi surprinzător ca unele dintre mai vechile mele obsesii să se fi strecurat și în acest text, dar nimeni nu-și poate schimba în totalitate culoarea sângelui de la o poveste la alta. Iar dacă în cerneala cu care e scrisă o carte nu se strecoară puțin și din sângele autorului, e mai bine ca acea carte să nu existe. Iată de ce mă tem ca într-o bună zi, pe peretele alb din spatele meu, să nu se ivească umbrele întunecate ale Nibelungilor, care-l urmăresc obsesiv pe unul dintre eroii acestei istorii.” (Octavian Soviany)

Fragment în avanpremieră:

Alcoolul o înviorează pe Danuta, care devine brusc guralivă şi începe să-mi vorbească despre mătuşile ei din Cracovia, apoi despre un student de la Conservator, cu care luase primele ei lecţii de pian şi care a ciupit-o într-o dimineaţă de sfârcuri (era pe atunci o fetiţă de doar zece ani), trezindu-i cele dintâi dorinţe trupeşti.

Dacă n-ar fi blestematele astea de mâncărimi!

Încerc să fiu totuşi atent la povestea Danutei şi mă pomenesc dintr-odată puţin jenat de francheţea cu care însoţitoarea mea îmi vorbeşte despre secreţiile ei precoce de foliculină. Nu m-aş fi aşteptat la atâta sinceritate din partea unei femei. Şi nu pot să nu compar lipsa de prejudecăţi a Danutei (care are totuşi ceva din caracterul unei provocări scandaloase) cu pudibonderiile lui Trude. Cele mai vagi aluzii la sexualitate o fac pe soţia mea să-şi încrunte sprâncenele spălăcite şi să-şi schimonosească buzele a dispreţ. A vrut mereu să lase impresia că-şi îndeplineşte obligaţiile conjugale numai din datorie, în timpul actului nu-şi manifestă niciodată plăcerea, poate că nici nu simte plăcere, iar toate încercările mele (recunosc, nu foarte stăruitoare) de a stârni în trupul predispus spre obezitate al acestei catolice practicante frisoanele voluptăţii s-au izbit mereu de carapacea bigotismului ei: pentru Trude copulaţia reprezintă doar unul din actele noastre fiziologice inferioare, care nu merită mai multă atenţie decât micţiunea sau defecaţia, găsindu-şi justificarea numai în procreaţie.

Posedăm amândoi acelaşi sânge curat, aparţinem prin naştere aceleiaşi nobilimi prusace care a făcut din sănătatea rasei un imperativ categoric şi a evitat, timp de secole, orice mezalianţă, orice relaţie sexuală nepotrivită. În ciuda lipsei sale de entuziasm pentru actul erotic, Trude şi-a înţeles de la bun început obligaţiile de soţie, cărora nu li s-a sustras nici măcar după ce a aflat că, din pricina unei boli femeieşti, o nouă sarcină ar putea să-i devină fatală. Nevastă-mea – trebuie să admit – este o eroină în felul ei, o martiră a patului conjugal, o admirabilă soţie şi mamă germană, a cărei singură dramă este aceea că nu a izbutit să-i dăruiască Reich-ului decât un unic moştenitor. Günter este aproape sută la sută un produs al educaţiei ei, mie îmi datorează (pe lângă cele câteva picături de spermă) doar respectul pentru uniforma de ofiţer.

Spre deosebire de Trude, care posedă o idee foarte înaltă despre pudoare, Danuta are ceva din neruşinarea unei sălbăticiuni. E semnul cel mai evident al apartenenţei sale la o rasă inferioară, iar faptul că a început să vorbească prea tare, însoţindu-şi cuvintele cu nişte gesturi precipitate, începe dintr-o dată să-mi stârnească îngrijorarea. În local se aude acum doar vocea ei guturală, o aud cu siguranţă şi ofiţerii români care trebuie să-şi fi făcut o impresie deplorabilă despre această tânără deşirată, care îi vorbeşte atât de deschis unui militar al Wehrmachtului despre experienţele ei sexuale.

Ar trebui să mă ridic de la masă, sub pretextul treburilor urgente de la Legaţie, dar îmi simt picioarele moi, iar mâncărimile au devenit aproape insuportabile. Până şi gestul de-a-mi pune din nou monoclul la ochi mi se pare extrem de solicitant, voinţa mea e paralizată în întregime şi mă văd nevoit să îndur spovedania impudică a Danutei, sub privirile intrigate ale acestor români, pentru care ar trebui să însemn un exemplu de conduită ofiţerească.

Arătătorul meu e iar sub tunică, nici nu mi-am dat seama când am început să mă scarpin din nou, profitând de faptul că Danuta priveşte undeva deasupra capului meu, furată de amintirile ei din copilărie.

Ofiţerii români sunt destul de stânjeniţi de prezenţa maiorului neamţ, care le strică, neîndoios, prima zi de permisie. Sunt în fond nişte oameni blajini şi prietenoşi şi le place firea dintr-o bucată a ospătăriţei, cu care s-ar putea retrage pe rând în cabinetul de toaletă, după ce, în nopţile agitate de pe frontul rusesc, sub focurile artileriei bolşevice, n-au visat decât goliciuni femeieşti. E adevărat, femeia nu e prea tinerică, pare cam nespălată, dar are cu siguranţă temperament. Oricum este mai atrăgătoare decât însoţitoarea maiorului, pe care nici măcar nu s-au ostenit s-o dezbrace din ochi, căci e slabă ca o coadă de mătură, iar şezutul ei plat nici nu se compară cu fundul mare al chelneriţei, căruia unul din ei a apucat să-i pipăie pe-ndelete cărnurile încă pietroase, iar acum a fost nevoit să-şi scoată chipiul şi să şi-l aşeze în poală, dezvelindu-şi calviţia prematură, pentru că trebuie să-şi ascundă erecţia. Ospătăriţa, la rândul ei uşor excitată, nu s-ar da înapoi de la o partidă improvizată de sex şi îl înjură în gând pe militarul german a cărui prezenţă i se pare în momentul acela cu totul inoportună. E cald ca într-o baie de aburi, numai berea e rece şi plăcută la gust, o bere de Azuga adevărată, căreia ofiţerii români îi respiră aroma cu lăcomie. Neamţul şi-a vârât sub veston vârful arătătorului şi se scarpină cu discreţie. Afară sunt 38 de grade la umbră, iar sexul ospătăriţei miroase ca o grădină de zarzavat.

Despre autor:

OCTAVIAN SOVIANY s-a născut la 23 aprilie 1954, la Brașov. Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Doctor în Filologie al Universității din București (2008). Debut: revista Echinox, 1975, simultan cu poezie și critică. Debut editorial: Ucenicia bătrânului alchimist (Dacia, 1983). Volume de versuri, între care: Cartea lui Benedict (Vinea, 2002), Alte poeme de modă veche (Pontica, 2004), Scrisori din Arcadia (Paralela 45, 2005), Dilecta (Cartea Românească, 2006), Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, 2012; Pepel, prah in revolucija, traducere în limba slovenă de Aleš Mustar, IRIU Institut, Ljubljana, 2013); Călcâiul lui Magellan (Cartea Românească, 2014). Romane: Textele de la Monte Negro (Pontica, 2003; ed. a II-a, sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească, 2012) și Viața lui Kostas Venetis (Cartea Românească, 2011). A mai publicat volume de teatru și critică literară, iar în 2014 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher traducerea din Charles Baudelaire, Florile răului. Este deținătorul mai multor distincții și premii literare.