„Mintea. Scurtă introducere în filosofia minţii”, John R. Searle

0

Personal, mi se pare tulburătoare ideea că asupra unora dintre cele mai importante subiecte care ne privesc putem avea concepţii profund greşite. Că nu facem altceva decât să repetăm necritic meme primite prin educaţie şi prin tradiţie şi care nu (mai) sunt (de mult timp) susţinute de cercetarea ştiinţifică, care nu mai au, dacă au avut vreodată, vreo susţinere empirică sau teoretică. Eşte şi cazul minţii, ne spune celebrul profesor John R. Searle de la Berkeley.

În acest moment, ideile care circulă despre minte în rândul oamenilor simpli, dar şi în rândul unei bune părţi a cercetărilor, sunt pur şi simplu greşite, aflându-se în trena lui Descartes şi a “celorlalte dezastre”. Dualismul moştenit de la Descartes este grila prin care înţelegem realitatea şi prin care explicăm mintea. La rândul lui, acest dualism a fost înscris destinal în soarta culturii noastre, ca o consecinţă epistemică firească a dualismului ontologic de factură platonică. Dar despre ce este vorba? Este vorba despre distincţia pe care o operează în secolul XVII celebrul gânditor francez între două substanţe care descriu registrul realităţii: substanţa întinsă sau corporală (res extensa) şi substanţa gânditoare, necorporală şi fără întindere (res cogitans). Deşi se vrea critic, Descartes va opera această distincţie pur şi simplu în baza observaţiei sale naive că nu putem vorbi de acelaşi lucru în cazul celor două. Iar din acel moment, întreaga cultură epistemică europeană, atât cea populară, cât şi cea specializată, operează voios cu această distincţie nesusţinută de nimic. Dacă aveţi dubii, gândiţi-vă de câte ori aţi crezut despre cineva că, în ciuda unui corp care lasă de dorit, ar avea totuşi “o minte frumoasă”.

Numai că modelul cartezian lasă moştenire mult mai multe probleme decât rezolvă, majoritatea insolubile într-un cadru strict dualist. Iată-le: problema minte-corp (cum anume poate mintea, în măsura în care este diferită de trup, să producă efecte corporale?), problema celorlalte minţi (cum putem şti că există alte minţi dacă nu putem cunoaşte decât propriile procese mintale?), problema scepticismului cu privire la lumea exterioară (cum putem şti că există o lume exterioară dacă nu avem acces decât la propria gândire?), problema liberului arbitru (cum de există decizie dacă procesele fizice şi cele mintale sunt cu totul determinate?), sinele şi identitatea personală (cum de există un sine în măsura în care el implică şi trupul, dar noi nu avem acces decât la procesele mintale?), problema minţilor animale (dacă mintea este substanţă cugetătoare, putem spune că animalele au minte), problema somnului (cum de persistă sinele în timpul somnului?).

La aceste probleme, Searle adaugă încă patru, pe care le-a identificat pe cont propriu: problema intenţionalităţii (cum poate mintea viza ceva din afara ei?), problema cauzării mentale (cum de pot procesele mintale să cauzeze efecte fizice dacă cele două substanţe sunt complet diferite?), problema inconştientului (poate exista o minte inconştientă?) şi problema explicaţiei psihologice şi sociale (dacă nu putem trece de mintea individuală, cum am putea concepe explicaţii pentru fenomenele care implică grupuri de oameni?).

Toate aceste probleme vin din faptul că structura explicativă propusă iniţial de Descartes este pur şi simplu greşită. Pentru Searle, nu există două substanţe diferite şi incompatibile, precum mintea (de natură spirituală) şi trupul (de natură fizică). Searle nu se întreabă de ce s-a putut impune o astfel de schemă explicativă. Putem presupune că motivele sunt diverse. Poate cel mai evident dintre ele este acela că gândirea carteziană este o dezvoltare firească a platonismului, pe care cultura europeană l-a angajat de la început, opţiune desăvârşită de impunerea platonismului. Oricum, nu are mare importanţă. Dezvoltarea ştiinţelor (de la fizică la neurologie) au propus o explicaţie materialistă a lumii şi a apariţiei şi funcţionării minţii, materialism pe care Searle îl împărtăşeşte şi de care totuşi se delimitează. Îl împărtăşeşte prin aceea că, pentru el, procesele mintale sunt generate neurologic şi pot fi explicate exclusiv prin generarea neurologică. Deopotrivă, se delimitează de un anume tip de reducţie materialistă care pretinde să explice mintea şi conştiinţa pur şi simplu printr-un proces material-cauzal la persoana a treia.

După cum arătase deja Thomas Nagel în “Cum este să fii liliac?”, conştiinţa are o ontologie la persoana I şi nu una la persoana a III-a, precum fenomenele fizice. Nagel (şi nu numai el) reproşase viziunilor materialiste ale minţii că nu pot da seama de experienţa concretă, simţită, a posedării unei conştiinţe. De exemplu, nu putem avea nici cea mai vagă idee despre cum se simte în realitate un liliac. Searle e de acord cu întâmpinarea lui Nagel (şi propune propriul său argument, acela al “camerei chinezeşti”), însă argumentează totodată că această obiecţie nu infirmă caracterul materialist şi naturalist al explicaţiei umane a conştiinţei. Pentru Searle, neurologia şi fizica minţii sunt explicaţii exhaustive, la persoana a treia, care explică un fenomen natural la persoana I (conştiinţa). Mintea are ontologie procesuală şi, în acelaşi timp, una subiectivă. Mintea şi conştiinţa sunt proprietăţi ale materiei vii, la fel ca fotosinteza sau digestia. În această cheie explicativă, Searle realizează o analiză a principalelor probleme ridicate de filosofia minţii (adevărată filosofie primă, în ceea ce îl priveşte): conştiinţa, intenţionalitatea, cauzarea mintală, liberul arbitru, inconştientul, sinele, percepţia. De apreciat şi onestitatea cu care Searle recunoaşte fenomenele pentru care propriul său model explicativ nu poate da seama (de pildă, alegerea şi liberul arbitru).

Mintea. Scurtă introducere în filosofia minţii este o carte remarcabilă, deloc preţioasă, accesibilă oricărui cititor mediu educat şi dispus să afle “ce e în mintea lui”. E una dintre cărţile acelea care te pot trezi realmente din somnul dogmatic. O recomand cu căldură.

mintea_o-scurta-int_persp_mareEditura Herald;
An apariție: 2013;
Nr. pagini: 336;
Traducător: Iustina Cojocaru;
ISBN: 978-973-111-383-8.

About Author

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Leave A Reply