Bunicile și străbunicile noastre lăsau drept zestre lăzi pline cu așternuturi, perne și tot ce mai trebuie la casa omului, lucrate de ele însele. Pregătite îndelung, de-a lungul anilor, facerea lor însoțea și povestea vieților celor de dinainte lor. Sau invers! Șezătorile erau prilej de „răgaz lucrativ”, cu alte cuvinte fluxul memoriei circula liber de la una la cealaltă dintre participante și se îmbogățea în amintiri odată cu toarcerea lânii și împletirea pulovărelor. Nimic spectaculos pentru ai noștri, dar pe atât de plin de viață pentru noi, cei care le-am urmat. Noi nu mai avem astfel de prilejuri, nu ne mai întâlnim nici măcar noi cu ai noștri, înstrăinarea e litere de lege pentru destinele noastre. Nostalgia timpului pierdut este principalul obstacol pentru oricine își dorește să transpună scenic povești cu personaje anonime, dar nu pentru că n-ar avea nume, ci pentru că sunt asemenea nouă, deci, la prima vedere, nimic ieșit din comun.
În timpuri ca cele prezente, când pandemia dictează mersul lucrurilor și impune izolarea fără precedent în spațiile casnice, alegerea Teatrului Maghiar de Stat Cluj este una mai mult decât fericită: Dantelă este unul din acele spectacole care provoacă spectactorii să plonjeze în propriile lor memorii, introspecția fiind cuvântul de ordine. Povestea Annei Szabó și a nepoatei sale, Angela este una care se dezvăluie sub ochii spectactorilor, pe fond comună cu a multora dintre noi, chiar dacă în linii mari pare că nu. Orfană de ambii părinți, Angela ajunge să fie crescută de bunică, cu eforturi uriașe, relația dintre cele două fiind asemenea unei dantele vechi: cu foarte multe găuri, dar rezistentă, din ce în ce mai rezistentă odată cu trecerea timpului. În viața lor apar, rând pe rând, oamenii locului, cei cărora Angela le datorează amintirile și maturizarea, protecția și supraviețuirea.
Kinga Mezei a ales să construiască scenic povestea dantelăriei născută din împletirea celor două destine – nu întâmplător, spre apusul vieții bunicii, Angela despletește părul acesteia și-i întinde cozile de-a lungul scenei, semn că viața ei se apropia de sfârșitul pământesc – printr-o continuă schimbare de planuri. Sertarele memoriei afective sunt asemenea dulapurilor din casa bunicii, care scârțâie, care nu vrea să fie deschis, care stă să cadă etc. Dulapurile par uneori prea mici, strâmte, alteori pereții casei se mută spre sat. Perdelele care țin loc de pereți (sparți pe alocuri, căci așa e și memoria afectivă – formată din cioburi care uneori nu se potrivesc deloc) au din loc în loc mici fante de speranță; pe acolo intră și ies oamenii importanți pentru bunică și nepoată, pe acolo intră și ies ele din din propriile lor trecuturi. Proiecțiile video excelent realizate și deloc încărcate grafic completează benefic narațiunea Angelei. Vocea ei capătă contur de la o scenă la alta, devine din ce în ce mai sonoră și hotărâtă. Mobilitatea elementelor de decor dă nota de viu, de acum și aici și-i introduce treptat și pe spectactori în derularea poveștii. Tandemul Albert Csilla (bunica) – Györgyjakab Enikő (nepoata) este unul atât de fin acordat, încât nu există nicio urmă de îndoială – povestea lor ar fi putut fi și a noastră, ba nu, chiar este și a noastră. Între cele două se strecoară subtil prietenul din copilărie, Bodolai Balázs fiind atât de natural și de bine intrat în rol, încât îți vine să-i pui mingea în brațe și să-l provoci la o miuță. Cât despre găina cât se poate de vie și de-a casei, ce să mai spun: condimentează fix cât trebuie momentele scenice în cauză.
Discipolă a lui Josef Nadj, Kinga Mezei și-a construit meticulos montarea, replică cu replică, personajele fiind lucrate în filigran, asemenea dantelăriei fine păstrată cu sfințenie în cufărul cu amintiri personale. Fără niciun exces, fără nicio notă de fals, fără pași făcuți la întâmplare, dar pe acordurile unei muzici live, care face ca povestea să-și piardă din nota de amar și să câștige în duioșie. Iar asta mi-a adus aminte de cât de grăbiți suntem astăzi în a-i maturiza cu forța (și cu brutalitate chiar) pe copiii noștri, cărora le răpim dreptul la inocență și nu le mai dăm voie să viseze. Angela e un copil care se refugiază în visele ei colorate și lipsite de răutate, ușor naive. Pentru ea visul e supraviețuire, dar și mijloc de înțelegere. În visele ei pătrund oamenii din jur, cărora le face loc și le dă voie să capete contururi de la o zi la alta; în visele ei dantela rămâne mereu albă, fină și rezistentă.
O scenă care seamănă când cu casa de păpuși din copilărie, când cu un cufăr uriaș. Cine s-ar fi gândit că în spațiul deloc generos al Sălii Studio a Teatrului Maghiar de Stat Cluj e atât de mult loc pentru amintiri, oameni și poveștile lor? Astăzi, când refugiul e cuvântul de ordine, iată că propunerea celor din Cluj este cât se poate de binevenită – ne putem reinventa propriul refugiu și-i putem da ce valoare vrem noi.
Lace | Dantelă
Data premierei: 21 mai 2013
Spectacolul a câștigat premiului publicului la ediția a XIV-a a Festivalului Național de Teatru de la Pécs.
Szereplők | Cu: Kali Andrea / Albert Csilla, Kántor Melinda, Pethő Anikó / Györgyjakab Enikő, Keresztes Sándor, Váta Loránd, Bodolai Balázs
Zenészek | Muzicieni: Csiszér Viola / Szallós Kis Anna, Szabó Kati Kinga, Szabó József Attila
Rendező | Regia: Mezei Kinga
Dramaturg | Dramaturgia: Góli Kornélia
Díszlettervező | Decorul: Mezei Kinga
Jelmeztervező | Costumele: Gömöri Éva
Zene | Muzic: Mezei Szilárd
Fotó | Foto: Fülöp Péter
Ügyelő | Regia tehnică: Györffy Zsolt
