Este unul dintre jurnaliștii care știu „meserie”! Atât de bun, încât, după mine, e undeva în top 3 „cei mai buni intervievatori români”. Poate chiar și din lume. A luat unele dintre cele mai bune interviuri de după 1989, din România, a avut drept interlocutori oameni de cultură, personalități în adevăratul sens al cuvântului. Artă, căci e o artă să îți iasă un interviu de calitate! Căutați-i vechile interviuri, urmăriți-le pe cele mai noi și-mi veți da dreptate; tipicar, atent la organizarea informației și a ambientului, combină spontanul cu pregătirea prealabilă, astfel încât nouă să ne parvină ceva frumos, dar, mai ales, util. O să-mi întăriți opinia, după ce îi veți citi răspunsurile. 🙂
În condițiile dezvoltării cu asupra de măsură a societății consumiste, în care consumăm până la sațietate, fie că avem nevoie, fie că nu, în ce măsură interviul vine să acopere/satisfacă nevoia de informare a cititorului?
Nu cred că satisface acea nevoie primară de informaţie. Când vrei să ştii ceva despre un om, îl Google-eşti sau îl cauţi pe Wikipedia (dacă e suficient de important cât să apară acolo), nu bântui, în primul rând, după un interviu cu el. Dacă, însă, te interesează să îl desfaci pe acel om ca pe un fruct, să te bucuri de straturile lui succesive, atunci da, cred că un interviu este metoda cea mai potrivită. Citit, dar mai ales văzut şi auzit.
Cum îți alegi intervievații? Cât de mult îi „curtezi”? Evident că ai primit și refuzuri, cum au fost justificate și cum le-ai primit?
Invitaţii mi i-am ales aproape întotdeauna pentru că eu am dorit foarte mult să stau de vorbă cu ei. Cu alte cuvinte, nu am avut niciodată personaje impuse şi, chiar şi în timpul Jurnalului Cultural (când lucram în ture la prezentare), încercam să ne aranjăm invitaţii (şi) în funcţie de afinităţi. Vorbind, însă, despre interviurile mele mari, toate acestea s-au întâmplat pentru că eu mi-am dorit mult să îi întâlnesc pe acei oameni cu nişte camere de filmat sau un reportofon în faţă. În ceea ce priveşte „curtatul”, îmi vin în minte două exemple: primul este Alex. Leo Şerban, care mă intimida cumplit prin enciclopedismul cunoştinţelor sale. Mi-am făcut mâna cu el chemându-l la două emisiuni V… de la Vizual (cine-şi mai aduce aminte?), unde trebuia să fim aplicaţi şi relativ scurţi. Sigur, însă, că voiam mai mult şi i-am dat târcoale pentru un Profil. Poveste. Personaj cam de îndată ce am început seria. Deşi eram deja amici, s-a codit un pic, dar asta nu l-a împiedicat să scrie prima recenzie (şi una dintre cele mai preţioase) pentru emisiune, în Dilema. Apoi a plecat la Buenos Aires, de unde „urmărea” evoluţia emisiunii prin preludiile pe care le scriam pe LiterNet, prin corespondenţa noastră şi prin impresiile culese de la cunoştinţe comune. Când s-a întors la Bucureşti, el a fost cel care mi-a propus să facem un interviu mare, din nefericire unul dintre ultimele mari interviuri ale lui. Al doilea exemplu este Adrian Oianu, unul dintre cei mai talentaţi, dar şi iconoclaşti designeri români. Se întorsese de curând din America, aureolat de experienţele alături de Richard Tyler, Bill Blass, Donna Karan, Calvin Klein… L-am invitat, tot la V… de la Vizual, să vorbească despre… nu mai ştiu, cum se îmbrăcau diverse staruri de la Hollywood. Am primit unul dintre cele mai elegante refuzuri. Când am filmat Profil. Poveste. Personaj cu el (unul dintre cele mai bune interviuri cu oameni de modă din câte am făcut), mi-am dat seama că Adrian consideră legitim să vorbească doar despre ce face el, în niciun caz să-l omoare grija despre ce fac alţii. Şi l-am admirat pentru asta.
Refuz nu-mi amintesc să fi primit decât de la Doina Levinţa, care m-a dus cu vorba mai multe zile, m-a amânat de la un telefon la altul, până când mi-a spus că… n-are chef. Îmi pare rău, ar fi fost un interviu serios pregătit. Nu-mi plac refuzurile, recunosc, uneori mă frustrează (n-a fost cazul), dar nu prea le-am experimentat gustul.
Cosmopolitismul este o altă dimensiune a societății contemporane, reflectată în mai toate interviurile tale; cei cărora le iei de obicei interviu sunt oameni plimbați, ale căror meserii presupun parcurgerea (uneori) a mii de kilometri într-o lună. Cât de mult crezi că îi ajută, din acest punct de vedere? Îi conectează cumva la ce se întâmplă prin lume, îi fac să se simtă „parte” din ea?
Pe toţi ne ajută tranzitul, experimentarea mai multor lumi, culturi, medii. Ne ajută să punem lucrurile în perspectivă şi, de multe ori, să ne redimensionăm lungul nasului. „Buricul pământului” este un concept care se anulează în momentul în care călătorim şi ne dăm seama că absenţa sau prezenţa noastră într-un loc anume nu face ca acel loc să aibă un alt ciclu al vieţii, ci că noi, de fapt gravităm în jurul unei axe. Aş vorbi, mai curând, despre cât de mult mă ajută pe mine adulmecarea mai multor lumi în care pătrund graţie intervievaţilor mei. Cum călătoriile efective îmi sunt, în mod forţat, limitate, acestea suplinesc o dorinţă clară spre vagabondare, pe care mi-o recunosc.
Schimbul reciproc de informații între tine, cel care adresează întrebările și interlocutorul tău presupune o documentare prealabilă. Cât de mult timp aloci pentru această etapă? Ce alte resurse îți mai sunt necesare pentru a avea, în final, un interviu reușit?
Am mai spus-o: de cele mai multe ori, nu avem atât de mult timp şi atâta disponibiliate cât ar merita un anume personaj sau subiect. Când intervievez un scriitor, puţin probabil să îi citesc toate cărţile şi nici nu voi avea vreodată timp. Când stau de vorbă cu un regizor sau cu un actor, nu-i voi fi văzut decât nişte spectacole sau nişte filme. Dacă e muzician, voi încerca să mă îndop cu cât de multă muzică pot duce. Dar un interviu nu trebuie să fie o experienţă exhaustivă, care să investigheze absolut toate zonele profesionale sau umane ale celui din faţa ta. De multe ori, un interviu este o invitaţie sau o poartă de la care pleci într-o călătorie (am rămas setat de la întrebarea anterioară 🙂 ) ce ţi-l va revela şi mai bine pe acel om. Eu, cel puţin, nu am niciodată pretenţia să eviscerez o personalitate în fiecare fibră componentă, nici să pretind că ştiu despre ea totul. Prefer, însă, ca ceea ce ştiu, să ştiu bine.
Cum definești tu „un interviu reușit”? Care sunt ingredientele care nu trebuie să lipsească nicicum?
Nu ştiu dacă am ingrediente. Ştiu sigur că nu am reţetă. Am chestiuni care funcţionează la unii, iar la alţii sunt valabile doar în teorie. Un ingredient de care mă bucur şi pe care mi-l recunosc este experienţa. Faptul că am făcut nişte sute de interviuri mari (à propos, eu numesc „interviu” o discuţie care depăşeşte o anumită graniţă de minute, care permite să se instaureze dimensiunea confesivă sau investigativă), că am stat în faţa unor sute de personalităţi incontestabile şi inatacabile îmi dă un anumit confort. Din ce în ce mai multă relaxare. Pe de altă parte, nu mă las eu prea relaxat, pentru că starea de concentrare mixată cu adrenalina îţi menţin atenţia vie. Glumesc şi nu prea atunci când spun că mi-e dor de un interviu la care să am emoţii, să forfotesc pe dinăuntru. Ultimul aşa cred că a fost cu Andrew Solomon, anul trecut. Altfel, voi avea mereu de partea mea o documentare temeinică, o listă cu întrebări (sau măcar câteva idei pe care vreau să le ating – nu pot să sufăr interviurile ratate din orgoliul intervievatorului nedublat de ştiinţa de a conduce un interviu), politeţea, dorinţa de a-l asculta, cu adevărat, pe omul acela, curiozitatea, intenţia de a-i oferi partenerului de discuţie o experienţă la fel de interesantă ca şi pentru mine, admiraţia sinceră pentru ceea ce face şi, dacă e un interviu de televiziune (cum sunt majoritatea interviurilor mele), o echipă creativă şi empatică. E foarte, foarte importantă. Un interviu reuşit e o tatonare, un dans, o potrivire, o chimie, uneori şi chiar o vrajă din care ţi-e greu să te extragi. După ce am făcut interviul cu Virginia Zeani, scriam că îmi place cum se aşază aerul în jurul meu. După al doilea interviu cu Salman Rushdie, mă miram de ce Londra îşi vede mai departe de ale ei, în loc să se bucure cu mine. 🙂 Pentru mine, e o stare de graţie în cel mai autentic sens.
Te-ai rafinat în întrebări de-a lungul anilor, experiența își spune cuvântul. Pe de altă parte, ai încercat să ai o continuitate – ai intervievat o personalitate a lumii culturale în mai multe etape ale vieții ei publice. Cum faci să nu te repeți? Și, mai ales, cum îți iese ineditul?
Excelentă întrebare (şi doar un intervievator ştie cât de mult bine face o asemenea remarcă! 🙂 ) Să ştii că mereu caut lucrul ăsta: să nu mă repet. Nu doar dacă mă întâlnesc cu acelaşi om, dar şi dacă am de-a face susţinut cu oameni din acelaşi domeniu. Uite, se apropie o nouă serie de Interviuri ale Festivalului Internaţional „George Enescu”. Asta înseamnă, pentru mine, vreo douăzeci şi ceva de interviuri cu oameni de muzică, uneori şi patru pe zi. E greu, la un moment dat, să născoceşti întrebări unice pentru fiecare dintre ei, aşa că le mai repet, pentru că întrebarea e aceeaşi, dar răspunsul va fi mereu diferit. Nu întrebarea trebuie să primeze, aşa cum nu eu, întrebătorul, trebuie să iau caimacul. Altfel, uite, cu Jordi Savall am făcut patru interviuri. Să ştii că mă gândesc intens, în asemenea cazuri, ce nu l-am mai întrebat şi nu e tocmai greu să variez, pentru că oamenii ca el nu stau pe loc şi, de la an la an, îţi oferă alte faţete ale eului lor artistic şi, câteodată, uman. Nu-ţi ajunge o viaţă să îi tot iei la întrebări. Ei cresc ca Făt-Frumos, într-un an cât alţii în zece. Şi mai am ceva, ceva ce a venit tot cu experienţa: nu mai am acea furie demonstrativă. La început, puneam întrebări complicate, întortocheate, baroce. Acum cred mult în întrebările simple, curate, cinstite.
Până acum ai două cărți scrise, prima este colecția ta de interviuri „Profil. Poveste. Pesonaj”, cea de-a doua este „Cortez”. Cum au fost receptate de cititori? Care este profilul cititorului cărților tale?
Tu le-ai pus foarte bine în ordine, deşi mai întâi a ieşit CORTEZ şi, la două luni distanţă, PPP. Aceasta, însă, era o colecţie de interviuri adunate între anii 2009 şi 2011, aşadar anterioare documentării volumului CORTEZ. Profil. Poveste. Personaj, the book, nu a făcut decât să îmi confirme şi să îmi consolideze publicul pe care îl aveam cu Profil. Poveste. Personaj, the movie, ca să spun aşa… 🙂 Un public tânăr şi adult, foarte deschis la minte, cu un apetit considerabil pentru acest gen atât de ofertant care este interviul de personalitate. Umblat (prin lume şi prin propriul self), dispus la conexiuni intelectuale, o elită în cel mai bun şi mai curat sens al termenului, mare consumatoare de produse culturale. Mai mult, un telespectator-cititor care lărgea considerabil accepţiunea cuvântului „cultură” şi translata în ea lifestyle, călătorie, vestimentaţie, gastronomie, design, lux, fotografie… Nu o majoritate, ci o nişă în care m-am simţit mereu confortabil şi, mai important, motivat.
CORTEZ, dacă vrei, a fost marea surpriză, pentru că răspunsul a fost bicefal: pe de-o parte, feedback-ul a venit de la publicul de operă, de muzică clasică, pe care mizam. Pe de altă parte, această carte mi se pare că rezonează excelent cu un cititor tânăr, dinamic, curios, căruia poate i-a facilitat o descoperire sau o mai trainică împrietenire cu lumea teatrului liric: fascinantă şi care merită atât de mult să iasă de sub imperiul clişeului. Am avut cititori mult mai tineri decât mine care mi-au scris sau mi-au spus că au citit CORTEZ cu o poftă bulimică, mi-au spus că nu au lăsat-o din mână până la final, mi-au povestit cum s-au dus, apoi, să caute pe YouTube înregistrări cu Viorica Cortez sau cu alţi artişti de operă… Şi tu ai făcut-o! Îţi dai seama ce mare bucurie pentru mine, deşi nu asta a fost miza mea. Miza mea legată de această carte a fost alta, dar sunt foarte fericit pentru acest efect secundar!
Cum vezi interacțiunea dintre tine, profesionist media, şi consumatorii de media, care de multe ori sunt și mari consumatori de cultură?
Normală şi, din punctul meu de vedere, caldă. În principiu, un consumator de cultură se poate să fi consumat, chiar şi ocazional, ceva făcut de mine, fapt pentru care îi sunt recunoscător.
Citești foarte mult. Care sunt preferințele tale de cititor și cum se reflectă ele în munca ta?
Nu citesc foarte mult. Am perioade (ca acum) când mintea mea e foarte… înţelenită şi tot ce vreau să citesc este (să nu râzi, că e o lectură savuroasă la propriu!)… revista Mega Image. Citesc inegal şi, printre multele mele tipicuri, am unul care mă dezavantajează: citesc o carte până la capăt, chiar dacă nu mă pasionează. Mi se pare că, dacă am început-o, îi datorez autorului şi îmi datorez mie să mergem până la sfârşit. Şi aşa pierd un timp preţios pe care l-aş fi putut oferi altei cărţi. După cum nu citesc în acelaşi timp mai multe cărţi. Sunt monogam (şi) din acest punct de vedere. Dar am zone de literatură (fiction sau non-fiction) în care mă simt extraordinar şi la care mă întorc. Am mai spus-o: după Màrquez, am căzut în boala realismului magic, din care nu am vrut să mai ies şi mă vedeam tândălind toată viaţa în această lume fierbinte, umedă, hulpavă, excesivă. Ei, de atunci, lucrurile s-au schimbat mult şi am prizat inclusiv literatură de la antipozi, chirurgicală, frustă, monolitică (McEwan, Carver…). Dar, uite, inexplicabil, eu am citit abia anul ăsta Casa spiritelor de Isabel Allende şi m-a năpădit vechea mea pasiune pentru acest tip de literatură cu o forţă copleşitoare. Cred că este, alături de Dincolo de portocali şi de Laur, ultima carte care… mi-a cerut câteva lacrimi.
În ceea ce priveşte oglindirea lecturilor în munca mea, întrebarea e, iarăşi, foarte bună. Cred imens în capacitatea de a face conexiuni: între cărţi, între cărţi şi muzici, între muzici şi filme, între filme şi videoclipuri, între videoclipuri şi cărţi şi tot aşa… Nu există un prag de sus pentru cât de mult te poţi îmbogăţi lăuntric.
Cunoști preferințele literare ale interlocutorilor tăi? Ne dezvălui și nouă câteva dintre ele, având în vedere că marea majoritate a partenerilor tăi de dialog sunt artiști?
Hmmm, foarte greu, pentru că, de fiecare dată când mi se pune o asemenea întrebare, trebuie să „cotrobăi” printr-o arhivă de amintiri destul de… trădătoare. Am să aleg să îţi răspund cu un episod comic: la finalul celui de-al doilea interviu cu Salman Rushdie, plecând de la (pe atunci) recentul lui roman Luka şi Focul Vieţii, pe care îl dedicase fiului său cel mic, Milan, l-am rugat să îşi aleagă orice carte din literatura universală şi să şi-o dedice. Ce-ar scrie în dedicaţie? Întrebarea l-a amuzat peste poate, pentru că l-a făcut să-şi amintească un episod de la o emisiune TV de mare audienţă în Regatul Unit, în care mărturisise că nu a reușit să citească Middlemarch de George Eliot. Declaraţia a stârnit mare vâlvă în mediile literare britanice. Prin urmare, Rushdie a ales Middlemarch, iar dedicaţia a sunat aşa: „Read this book! Finish it!”.
Cum vezi/tratezi tu, jurnalist, diferendele de opinie dintre tine și partenerul tău de dialog? Reușești să le depășești și dacă da, cum?
Din nou, mă pui pe gânduri, pentru că nu prea am avut. Sau am avut păreri diferite (îmi vine în minte primul interviu cu Angela Gheorghiu, în care ne-am înţepat puţin, dar foarte cordial). Când există argumente construite şi de-o parte, şi de alta, let’s agree to disagree e ceva ce dă sare şi piper conversaţiei, o face mai vie, mai antrenantă.
A, am avut un moment absolut oribil la un Jurnal Cultural, cu două aşa zise somităţi din viaţa culturală a ţării (unul chiar academician, revenit în atenţia publicului în această perioadă exclusiv prin verbul bălăcăritor), din care nu eu am fost cel care a ieşit sifonat…
Se apropie Festivalul Internațional „George Enescu”. Ce ne pregătești?
Multe interviuri, sper, ca şi până acum, poate câteva prezentări de concerte, evident un nou Jurnal de meloman… pe LiterNet şi, sper, o frumoasă surpriză… 🙂
Suntem un site ce-şi propune să popularizeze evenimentele livrești. În ce măsură crezi că ne-am îndeplinit această misiune până acum?
Mai trage-mă de limbă şi spun tot! 🙂 Serios vorbind, dacă este un loc în care lucrurile se mişcă, acesta este online-ul, iar contribuţia voastră, a Bookhub, este esenţială, fapt pentru care vă mulţumesc şi vă fac o plecăciune.
Care sunt modelele tale în materie de jurnalism? Tu te vezi în postura de model pentru alți jurnaliști?
Modelele mele au fost, mult timp, exclusiv de afară. Uite, obişnuiam să am o atitudine oarecum rezervată, dacă nu chiar reticentă, faţă de Barbara Walters. Asta până când am văzut, anul trecut, An ABC Special realizat despre ea, cu ocazia retragerii din televiziune. Dumnezeule, femeia asta a trăit toată viaţa intervievând legende, până când a devenit una ea însăşi! Absolut remarcabilă! L-am cultivat mult pe Larry King, pentru stilul lui direct. Eu neavând deloc vână comică şi nici prea multă prezenţă de spirit, i-am admirat enorm pe Jay Leno, cu care adormeam seară de seară, pe David Letterman, care era fabulos, iar azi mă amuză extraordinar Jimmy Fallon. Pe partea afectivă a construirii unui interviu, cu multă vreme în urmă îmi plăcea un italian complet lipsit de farmec, Gigi Marzullo, ale cărui talk-show-uri, Sotto voce, cu mari personalităţi din cinematografie şi teatru, erau o lecţie de interviu non-conformist, empatic şi plin de vrajă. Ceva din francheţea, din candoarea lui găseam la Iuliana Ciugulea, pe vremea când făcea Travelling circular. În ceea ce îi priveşte pe colegii mei, îi urmăresc pe fiecare cu mult interes şi nu pot fi decât onorat atunci când cineva mă compară cu Eugenia Vodă, cu Marina Constantinescu sau cu Cătălin Ştefănescu. Mă uit mult la interviuri, mai ales online, sunt extrem, extrem de curios să văd cum X rezolvă personalitatea lui Y, în ce fel se apropie, cum abordează o anumită poveste… Ca să răspund şi la a doua întrebare, cu toată sinceritatea şi fără nici urmă de falsă modestie, nu mă gândesc niciodată că sunt un model. În nimic. Pentru nimeni.
Unde te vezi peste 5 ani, ca profesionist media?
Mă sperie întrebarea, pentru că nu reuşesc să dau un răspuns molipsit de optimism. Transformările prin care trecem în ultima vreme, transformările prin care a trecut şi trece Televiziunea Publică, mai ales (până la urmă, principalul meu „loc de joacă”) mă fac foarte rezervat şi aproape incapabil de planuri altfel decât pe termen scurt. Sper să mai am ocazia de a valorifica tot ceea ce am acumulat în anii, nu puţini, de jurnalism cultural făcut cât am putut eu de performant. Sper, dar nu am nicio certitudine.
Următoarea ta carte?
Va fi. 🙂
—————————————————————————————————————
Puteţi citi cronica volumului “Cortez”, de Marius Constantinescu (Editura Humanitas, 2015) – aici.
Credit foto: Andrei Coruț, 2013, Jordi Saval intervievat de Marius Constantinescu.
