Nu am trecut această carte pe lista de lecturi pentru vacanţă deoarece atunci nu o citisem în întregime şi nu am vrut să recomand ceva în necunoştinţă de cauză. Acum aş adăuga-o fără ezitare, pentru că şi-ar găsi sigur locul într-un bagaj de vacanţă, fiind o carte solară, amuzantă, poate nostalgică pe alocuri, dar care îţi dă o stare de bine pe măsură ce o parcurgi. De fapt, este o carte ce are rolul de a-ţi induce starea de vacanţă, chiar şi în timpul celei mai aglomerate săptămâni de lucru.
Îmi plac memoriile, jurnalele şi cărţile autobiografice pentru că, de regulă, mai mult decât personalitatea autorului, ele dezvăluie o epocă. Pe care dacă ai trăit-o simultan cu protagonistul, o percepi altfel prin ochii acestuia. Şi poţi avea parte de o surpriză plăcută, înţelegând mai bine sau într-un sens neaşteptat, ceea ce ştii deja. Dacă memoriile sunt dintr-o vreme trecută, parfumul scriiturii e şi mai subtil, pentru că atunci intră în joc, mai mult ca oricând, imaginaţia. Şi, în opinia mea, cel mai talentat, mai extravagant şi mai versatil autor este propria noastră imaginaţie, rezultat al jocului minţii. În această categorie se încadrează Mai de ieri, mai de departe…, apărută la Editura Humanitas, în Colecţia Memorii/Jurnale. Este a doua carte a autoarei Anamaria Smigelschi, artist plastic-grafician, însă de profesie călătoare şi povestitoare. Cel puţin aşa am dedus eu citind cartea, după plăcerea cu care sunt spuse povestioarele şi după tonul firesc pe care îl sesizezi încă de la primele rânduri.
În această carte de amintiri din călătorii prin ţară şi prin locuri exotice ale planetei, autoarea ne face părtaşi la poveştile sale, pe care parcă le-am trăit noi înşine, pe care parcă le-am visat, pe care parcă le-am uitat, dar pe care, cuprinse în acest volum, le citim cu plăcere. Şi, într-o lume din ce în ce mai agitată şi într-o viaţă care parcă se trăieşte pe repede înainte, amintirile Anamariei Smigelschi reprezintă revenirea la un tempo mai firesc, la un peisaj mai aşezat, la o existenţă mai calmă, însă plină de bucuria de a trăi. Lipsa oricărei încrâncenări, atât stilistice cât şi narative, face din lectura acestei cărţi o experienţă literară binefăcătoare.
Când porniţi în călătoria în care vă poartă autoarea, nu vă aşteptaţi la vreo rigoare sau la vreun itinerariu strict. Cred că aceasta este şi intenţia autoarei, anume de a nu fi predictibilă, de a ne surprinde la fiecare pagină, de a nu ne lăsa să ghicim unde mergem şi ce urmează să se întâmple. Şi totuşi, încet-încet, drumul ne poartă cam peste tot, din Tulcea sau Reşiţa, sau Braşovul anilor ’60, din timpul practicilor de studiu ale studenţilor la arte, unde lipsurile materiale erau compensate de situaţii delicioase, pline de gesturi de prietenie şi umor, la muzee celebre, catedrale şi palate din Italia, Portugalia sau Suedia, de la aventurile din Rusia sovietică, sora mai mare a Republicii Socialiste România la acea vreme, la atmosfera plină de esenţe tari şi exotism a Indiei contemporane sau la plajele uimitoare ale unei Grecii mitice. Oameni şi poveşti amuzante, prieteni pierduţi şi regăsiţi, lipsuri, dar şi abundenţă, toate acestea se regăsesc în paginile acestui pseudojurnal de călătorie.
Poate este meritul ochiului de artist plastic care extrage din fiecare loc culoarea, mirosul, gustul, impresia, pentru că sentimentul pe care îl ai citind cartea este că te afli în acelaşi loc cu autoarea, tu în postură de simplu turist, iar Anamaria Smigelschi – ghidul tău prin lume. Intuim în persoana scriitoarei o femeie cu o poftă de viaţă copioasă, veselă și amuzantă, o personalitate puternică şi liberă, iubită de toți, care se descurcă în mai toate situaţiile graţie inteligenţei, prezenţei de spirit sau farmecului personal, şi dacă toate acestea se întâmplă să nu o ajute, atunci norocul o face. Acest lucru nu o împiedică să fie nostalgică, din când în când, sau să îi fie dor de oameni şi locuri care nu mai sunt, pentru că, într-o viaţă de om, lucrurile bune nu sunt eterne şi nimeni nu este scutit de pierderi şi suferinţă.
Nu voi spune mai mult, frumuseţea unei cărţi stă în modul în care povestea ei ne atinge pe fiecare în parte, în care ne regăsim sau nu, sau din care putem să mai învăţăm câte ceva. De aceea, doar voi cita un fragment din carte, cel de final, ca să decideţi singuri dacă veţi porni la drum, în această călătorie insolită printre amintirile Anamariei Smigelschi.
“Când, în urmă cu ani, am fost însărcinată să-i organizez o dimineaţă educativă unui băieţel de 12 ani venit din Austria, l-am dus la Antipa să vadă dinozauri, la Muzeul de Geologie să vadă flori de mină, la Muzeul Satului să vadă cum trăiau strămoşii. Destul de plictisit m-a întrebat:
– Da’ voi ceva mai nou n-aveţi?
I-am dat, la o tarabă din Herăstrău, cinci mici cu muştar şi am ieşit, din punct de vedere patriotic, destul de onorabil.”
Sursa foto: zf.ro
EDITURA HUMANITAS – COLECŢIA MEMORII/JURNALE;
Anul apariţiei: 2015;
Nr. pagini: 226;
ISBN: 978-973-50-4856-3.
5 comentarii
Îmi plac mult cărţile de memorii, ai senzaţia că deschizi un jurnal vechi ascuns în podul bunicii.
Si eu iubesc jurnalele, de cand am descoperit, cu multi ani in urma, jurnalul lui Sebastian. Insa cartea de fata, desi acopera o perioada destul de indelungata, pare totusi mai apropiata de zilele noastre decat ce ar putea fi gasit in podul bunicii. Eu incerc sa am langa mine o carte de memorii, un jurnal din care sa citesc, din cand in cand, cateva pagini, oricare ar fi lectura pe care o parcurg in paralel.
Nu ştiu ce google am eu ca deabia acum am citir cronica!?!
MULŢUMESC şi vorba Profiriţei, fată-n casă la dr. Crângu Broniţki:
Miersâ că mă băgarăţi în seamă!!!
Cu drag. 🙂
Mi-a făcut plăcere să vă citesc şi am scris despre acest lucru. Sper să descopere cartea (cărţile Dvs.) şi alţi iubitori de lectură sau aceia care îşi doresc să evadeze un pic, cu gândul şi cu sufletul, din viaţa de zi cu zi.