Romanul „M-am hotărât să devin prost”, de Martin Page, în traducerea Adrianei Glica (din limba franceză), este în curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.
Tradus în peste treizeci de ţări, romanul M-am hotărât să devin prost s-a vândut până în prezent în peste o jumătate de milion de exemplare şi a fost încununat cu prestigiosul Euregio-Schüler-Literaturpreis.
DESPRE CARTE
A devenit lumea noastră atât de anapoda, încât justa concluzie a oricărui om cu cap să fie „prea multă minte strică“? Sunt oare rutina, automatismele, clişeele, conformismul soluţia unei vieţi fără griji? În acest caz, originalitatea şi creativitatea ajung o piedică insurmontabilă, iar inteligenţa nu poate decât să-şi impună să capituleze pentru ca posesorul ei să-şi găsească fericirea. Acesta va fi şi pariul lui Antoine, un Candide modern a cărui odisee comică a făcut din M-am hotărât să devin prost un roman-cult.
„M-am hotărât să devin prost e una dintre acele cărţi a căror lectură durează o veşnicie, pentru că, deşi eşti nerăbdător să afli ce va mai inventa autorul, nu vrei să se termine. Şi durează mult şi fiindcă trebuie să te opreşti să-ţi ştergi lacrimile de râs.“ – World Literature Today
La douăzeci şi cinci de ani, Antoine se hotărăşte să realizeze ceva în viaţă. Iar condiţia reuşitei, consideră el, este să renunţe la inteligenţă, sau cel puţin s-o ascundă de ceilalţi. Experiment dificil, pentru că eroul nostru are o minte strălucită, aşa că soluţiile vor fi extreme, de la alcool la medicamente. Antoine ajunge în lumi şi în situaţii inedite şi doar eforturile prietenilor săi îl vor putea aduce cu picioarele pe pământ. Sau, mai precis, cu picioarele pe caldarâmul Parisului, unde îl aşteaptă o nesperată întâlnire providenţială…
„În cazul romanului M-am hotãrât sã devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecclesiastul există o frază foarte frumoasă, care sună așa: «…cel ce își înmulțește știința își sporește suferința», cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, și deci mai nefericit. Poate că mă simțeam foarte aproape de acest gând.“ – Martin Page
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Eu am blestemul raţiunii; sunt sărac, celibatar, deprimat. De luni de zile reflectez la boala mea de a reflecta prea mult, şi am stabilit cu certitudine corelaţia dintre nefericirea mea şi incontinenţa raţiunii mele. Să gândesc, să încerc să înţeleg, nu mi‑a folosit la nimic, ci mi‑a adus numai neajunsuri. Să reflectezi nu este o operaţie firească, răneşte, ca şi cum ar scoate la iveală cioburi de sticlă şi bucăţi de sârmă ghimpată amestecate cu aerul. Nu reuşesc să‑mi opresc creierul, să‑i încetinesc ritmul. Mă simt ca o locomotivă, o locomotivă veche care se năpusteşte pe şine şi care nu se va putea opri niciodată, căci carburantul care‑i dă puterea vertiginoasă, cărbunele ei, este lumea. Tot ceea ce văd, simt, aud dă buzna în cuptorul minţii mele, o ambalează şi o face să meargă cu viteză maximă. A încerca să înţelegi este o sinucidere socială, înseamnă să nu mai guşti viaţa fără să te simţi, în pofida voinţei tale, ca o pasăre de pradă şi totodată devoratoare de cadavre, care îşi sfârtecă obiectele de studiu. De multe ori, ucizi ceea ce vrei să înţelegi, căci, asemenea medicului ucenic, nu există cunoaştere adevărată fără disecţie: descoperi venele şi circulaţia sângelui, organizarea scheletului, nervii, funcţionarea intimă a corpului. Şi, într‑o noapte de groază, te trezeşti într‑o criptă umedă şi întunecoasă, cu un scalpel în mână, mânjit de sânge, suferind de greţuri permanente, cu un cadavru rece şi inform pe o masă de metal. După aia, poţi încerca să faci pe prof. Frankenstein şi să însăilezi totul la loc ca să faci o fiinţă vie, dar riscul este să fabrici un monstru ucigaş. Am trăit prea mult prin morgi; astăzi simt apropiindu‑se pericolul cinismului, al acrelii şi al tristeţii nesfârşite; ajungi repede înzestrat pentru nefericire. Nu poţi să trăieşti fiind prea conştient, prea meditativ. De altfel, să observăm natura: toate cele ce trăiesc în fericire până la adânci bătrâneţi nu sunt foarte inteligente. Broaştele ţestoase trăiesc secole, apa e nemuritoare iar Milton Friedman mai e încă în viaţă. În natură, conştiinţa este excepţia; se poate chiar postula că ea este un accident fiindcă nu garantează nici o superioritate, nici o longevitate deosebită. În cadrul evoluţiei speciilor, ea nu este semnul unei mai bune adaptări. Insectele sunt cele care, ca vârstă, număr şi teritoriu ocupat, sunt adevăraţii stăpâni ai planetei. Organizarea socială a furnicilor, de exemplu, este mult mai performantă decât va fi vreodată a noastră, şi nici o furnică nu deţine catedră la Sorbona.
Toată lumea are ceva de spus despre femei, bărbaţi, poliţişti, asasini. Noi generalizăm pornind de la propria noastră experienţă, de la ceea ce ne convine, de la ceea ce putem înţelege cu slabele mijloace ale reţelelor noastre de neuroni şi în funcţie de perspectiva viziunii noastre. Este o înlesnire care ne permite să gândim rapid, să emitem judecăţi şi să ne poziţionăm. Dar asta nu are valoare în sine, sunt nişte semnale, nişte steguleţe pe care le flutură fiecare. Şi toată lumea apără adevărul avantajelor sale, ale sexului său, ale averii sale.
Într‑o dezbatere, generalităţile oferă avantajul simplităţii şi al fluidităţii raţionamentelor, al înţelegerii lor uşoare şi deci al unui mai mare impact asupra auditoriului. Pentru a traduce acest lucru în limbaj matematic, discuţiile pe bază de generalităţi sunt adunări, operaţii simple, care, prin caracterul lor evident, te fac să crezi în pertinenţa lor. În vreme ce o discuţie serioasă ar semăna mai degrabă cu o serie de inecuaţii cu mai multe necunoscute, de integrale şi de jonglări cu numere complexe.
Într‑o discuţie, o persoană înţeleaptă va avea întotdeauna impresia că simplifică, şi unica ei dorinţă ar fi să şteargă câte ceva din text, să aplice asteriscuri unor cuvinte, să pună note de subsol şi comentarii la sfârşitul volumului pentru a‑şi exprima cu adevărat gândirea. Dar, într‑o conversaţie la un colţ de coridor, la o cină animată sau în paginile unui ziar, acest lucru nu e cu putinţă: nu se pune problema rigorii, imparţialităţii, onestităţii. Virtutea este un handicap retoric, nu e eficace într‑o dezbatere. Anumite minţi strălucite, văzând vacuitatea inevitabilă a oricărei conversaţii, au ales să fie glumeţe şi să sugereze complexitatea prin paradox şi printr-un umor detaşat. De ce nu, la urma urmei, e un mod de a supravieţui.
Oamenii simplifică lumea cu ajutorul limbajului şi al gândirii, şi astfel au certitudini; iar a avea certitudini este cea mai mare voluptate din lume, mult mai mare decât banii, sexul şi puterea luate împreună. Renunţarea la inteligenţa veritabilă este preţul care trebuie plătit pentru a avea certitudini şi este întotdeauna o cheltuială invizibilă la banca conştiinţei noastre. În sensul ăsta, îi prefer pe cei care nu se‑nvăluie în mantia raţiunii şi recunosc caracterul fictiv al credinţei lor. Precum un credincios care acceptă că credinţa lui nu este decât părere, şi nu preempţiune asupra adevărului lucrurilor reale.
Există un proverb chinezesc care spune, aproximativ, că un peşte nu ştie niciodată când face pipi. Asta se potriveşte perfect intelectualilor. Intelectualul este convins că e inteligent, fiindcă se foloseşte de creierul lui. Zidarul se foloseşte de mâinile lui, dar şi el are un creier care îi poate spune «Hei! Zidul ăsta nu e drept şi, în plus, ai uitat să pui ciment între cărămizi». Există un du‑te‑vino permanent între munca şi raţiunea lui. Intelectualul care munceşte cu raţiunea nu are acest du‑te‑vino, mâinile lui nu se înviorează ca să‑i spună «Hei, omule, greşeşti! Pământul este rotund». Intelectualului îi lipseşte acest decalaj, de aceea se crede în stare să aibă o opinie documentată despre orice subiect. Intelectualul este asemenea unui pianist care, fiindcă îşi foloseşte mâinile cu virtuozitate, crede că posedă aptitudini pentru a fi, desigur, jucător de poker, boxer, neurochirurg şi pictor.
Evident că intelectualii nu sunt singurii pe care îi priveşte inteligenţa. În general, când cineva începe prin a spune: «Nu că aş vrea să fiu demagog, dar…», este tocmai ca să fie demagogic. Prin urmare, nu prea ştiu cum să spun ce anume ar putea fi interpretat drept condescendenţă. Sunt convins că inteligenţa este o virtute împărtăşită de ansamblul populaţiei, fără distincţie socială: există acelaşi procent de oameni inteligenţi printre profesorii de istorie şi pescarii bretoni, printre scriitori şi dactilografe… Asta ştiu din experienţa mea, din frecventarea unor brain‑builders, unor gânditori, profesori, intelectuali simpli şi, totodată, a unor oameni normali, inteligenţi fără certificat de inteligenţă, fără aura instituţională. Nu pot spune altceva. Este cu atât mai contestabil, cu cât un studiu ştiinţific este imposibil. Să consideri că cineva este inteligent, cu judecată, nu depinde de diplomă; nu există test de IQ pentru a dezvălui ceea ce am putea numi bunul simţ. Mă gândesc iarăşi la ce spunea Michael Herr, scenaristul de la Full Metal Jacket, în splendida carte a lui Michel Ciment despre Kubrick: «Prostia oamenilor nu se trage din lipsa lor de inteligenţă, ci din lipsa lor de curaj».
Un lucru pe care putem să‑l recunoaştem este că frecventarea marilor opere, folosirea minţii proprii, citirea lucrărilor unor genii, chiar dacă nu te fac cu certitudine inteligent, fac riscul mai probabil. Desigur, există oameni care au citit Freud, Platon, care ştiu să jongleze cu cuarci şi să deosebească un şoim călător de un vindereu, şi care să fie nişte imbecili. Cu toate acestea, potenţial, în contact cu o multitudine de stimuli şi lăsându‑ţi spiritul să frecventeze o atmosferă stimulatoare, inteligenţa găseşte un teren favorabil dezvoltării ei, exact la fel ca o boală. Căci inteligenţa este o boală“.
În fine, Antoine citi concluzia. Închise caietul şi îşi privi prietenii cu aerul unui savant care a făcut demonstraţia implacabilă a unuia din marile mistere ale ştiinţei în faţa unei adunări de distinşi colegi rămaşi cu gura căscată.
DESPRE AUTOR
Scriitorul francez Martin Page s-a născut la 7 februarie 1975. După câţiva ani de studii eclectice (de drept, sociologie, lingvistică, psihologie, filozofie, istoria artei şi antropologie) scrie un prim roman, care vede lumina tiparului în 2001: M-am hotărât să devin prost (Comment je suis devenu stupide; Humanitas, 2004). Cartea cunoaşte un succes fulminant, devine bestseller internaţional, iar Martin Page îşi întrerupe studiile universitare, dedicându-se în exclusivitate scrisului şi semnând romane, eseuri, texte pentru benzi desenate. Autor prodigios, în 2002 publică O perfectă zi perfectă (Une parfaite journée parfaite; Humanitas, 2007), în 2003, Libelula (La Libellule de ses huit ans; Humanitas, 2005), în 2005, Despre ploaie (De la pluie; Humanitas, 2007) şi On s’habitue aux fins du monde, în 2008, O poveste de dragoste, poate (Peut-être une histoire d’amour; Humanitas, 2009). Acestea sunt urmate de La disparition de Paris et sa renaissance en Afrique (2010), L’apiculture selon Samuel Beckett (2013), Manuel d’écriture et de survie (2014). De asemenea, semnează cărţi pentru copii: Le garçon de toutes les couleurs (2007), Conversation avec un gâteau au chocolat (2009), La bataille contre mon lit (2009), Le zoo des légumes (2013) etc. Sub pseudonimul Pit Agarmen îi apar două romane: La nuit a dévoré le monde (2014) şi Je suis un dragon (2015).
