Despre scriitoarea Ioana Pârvulescu e greu să spun doar câteva cuvinte. Romanele scrise ea te cuceresc de la primele rânduri și te determină să amâni citirea ultimelor pagini pe cât de mult posibil. Prevestirea e cel mai recent roman scris de ea, abia apărut Editura Humanitas. L-am citit dintr-o suflare și mi-am dorit să aflu mai multe! Așadar…
Prevestirea este un roman la provocărilor. Din punctul meu de vedere, adevărata provocare este să-ți accepți propriul destin. Iona și-l acceptă, dar pentru ca acest lucru să devină posibil, a fost nevoie să treacă niște praguri. Care a fost cea mai mare provocare pentru dvs., autoarea Prevestirii?
Să-ți accepți propriul destin e o încercare, într-adevăr, dar și mai greu este să accepți destinul crud al celor pe care îi iubești. Una dintre ideile cărții este și asta, că nici o mamă nu are cum să-și despartă copilul de destinul care îi este rezervat. În ce mă privește, am avut de trecut prin nenumărate încercări, mereu apărea câte o capcană, câte un șanț, un zid sau o primejdie pe care trebuia să le depășesc cumva. Acest roman a fost chiar un fel de drum al inițierii, pentru mine. Ca în Harap Alb, am mers și am mers, m-am deșteptat pe parcurs, mi-am făcut mulți prieteni de drum, printre personaje, și fiecare m-a ajutat, în felul lui, la momentul potrivit. Până la urmă, dacă mă uit în urmă, a fost pentru mine un drum frumos și cu siguranță un timp plin-ochi de frumusețe.
Noul Testament este mult mai „ofertant” din punctul de vedere al preluării temelor și transpunerii acestora în forme beletristice diverse. Se prea poate să fie doar o prejudecată de-a mea aici. Așadar, de ce un profet, de ce Vechiul Testament?
Noul Testament ne este, cumva, mai aproape, e, poate, un subiect mai sensibil, dar nu depășește posibilitățile epice ale Vechiului Testament, care are și un material extrem de variat. E viața în toate formele ei și e povestea în toate registrele ei. Îmi amintesc de un text plin de umor din Umberto Eco: își imaginează niște rapoarte „inocente” de lectură ale unui cititor, către editor, pe diverse scrieri celebre, pe care le acceptă sau respinge. La Vechiul Testament acest cititor naiv e entuziasmat, spune că e numai acțiune tot timpul și cartea are tot ce vrea cititorul de azi: sex, crime, incesturi, lovituri de maestru în narațiune, imaginație și mesianism și câte altele. Dar îi displac părțile poetice și cele „de-a dreptul plângăcioase”. Cunosc oameni care au într-adevăr prejudecăți – dumneavoastră nu aveți, poate aveți preferințe – , legate de Biblie în ansamblul ei, și care zic că nu-i interesează nimic din zona asta și se mai și laudă că n-au citit niciodată o pagină din Biblie. Se înșală. Toată literatura lumii pe care au citit-o și toată viața noastră e influențată, că o știm sau nu, și de poveștile biblice (nu degeaba e biblia Cartea Cărților), și de sensurile biblice. Eu n-am făcut decât să deschid cartea, vorba lui Arghezi și să aud cum geme, să caut vremea și să văd că nu e vreme.
Romanul l-am citit dintr-o suflare, „captivă” într-o lume senzorială pe care o credeam dispărută de multă vreme. Dvs ce vi s-a arătat mai întâi, personajul sau atmosfera? (arătat în sensul de conturat).
Presupun că nu sunt o excepție: un romancier trăiește cu totul în lumea creată, e și el captiv în cartea lui, cât timp o scrie și multă vreme apoi. M-am aruncat în lumea Vechiului Testament așa cum te arunci de foarte sus într-o apă. Mai întâi te cufunzi și te cufunzi, iar această metaforă e la locul ei când vine vorba de Iona, îți bubuie urechile și inima, apoi reapari la suprafață și regăsești lumea din jur și respiri adânc. Am intrat abrupt în această carte, nu m-am dus cu încetul către ea. A fost o ruptură totală de lumea în care trăiam. Mi-a fost totuși mult mai ușor decât aș fi crezut, fiindcă, recunosc, am avut nevoie să-mi apuc curajul cu amândouă mâinile ca să sar, ca să încep. Și m-am dus acolo cu toate simțurile treze, cum bine ați înțeles. Oamenii de oricând și de oriunde sunt tot oameni, dar lumea e nouă și am cercetat-o pe pipăite, astfel că atmosfera și personajele s-au modelat reciproc și simultan.
Foto din arhiva personală
Un roman dedicat poveștii și puterii cathartice a poveștii. Cea spusă de cel puțin două guri, astfel încât întâmplările să poată supraviețui și să intre în alcătuirea marii istorii a neamului/neamurilor. Bănuiesc că intenția dvs n-a fost doar aceea de a pleda pentru frumusețea nesfâșită a basmului, mitului și arhetipului.
Da, povestea este transmisă de 92 de guri, dar ea curge unitar. M-am ocupat cândva, în Cartea întrebărilor, de lanțul de oameni prin care trece o istorie și care, de la un moment încolo face ca informația să nu mai fie deloc sigură, ca la telefonul fără fir. Așa și cu Iona din cartea mea. Detaliile pe care le adaug eu în povestea lui, transmise din gură în gură, sunt sub un semn dublu: pe de o parte sunt cele „adevărate”, știute din familie, doar de familie, pe de altă parte sunt mitologie de familie. Eu nu mi-am propus să pledez pentru nimic în romanul meu, dacă există mize, atunci ele au venit de la sine. Am vrut să încerc pe pielea mea ce a trăit Iona. Știți cum unii, că tot vorbeați de Noul Testament, refac Drumul Calvarului cu o cruce în spate, desculți, încercând să simtă ce a simțit Isus. Așa am refăcut și eu drumul lui Iona, tot unul al Calvarului, doar că, în plus față de experimentatorii de azi, eu am schimbat și lumea și am trăit mai mult de câteva ore acolo.
Copiii timpului prezent par că vor să reteze orice rădăcină, par să fie mai răzvrătiți decât orice altă generație anterioară. Este evident că riscurile cărora li se supun nu sunt ușor de trecut (nici măcar cu vederea) și sunt convinsă că citind Prevestirea și-ar schimba măcar în parte, atitudinea. Cu ce alte narațiuni/povești/poezii ați însoți romanul dvs, astfel încât cunoașterea marii istorii să devină fapt concret?
Să-mi permiteți să vă contrazic. Dacă mă uit în urmă, mereu generațiile tinere sunt răzvrătite și își închipuie că lumea începe cu ei, că trecutul nu există sau că nu e important, un sentiment firesc, la urma urmei, l-am avut și eu, încă nu l-am uitat. Cum ascultam noi Beatles, să zicem și cum cei vârsnici nu ne înțelegeau preferințele muzicale, pentru ei tangoul fusese noutatea, revoluția. (Iar acum tango redevine un dans care se învață ca noutate, la școlile de dans). Să ne gândim numai, de pildă, la revoluția adusă în lumea lor de generația romantică. De la haine, privire, pictură, literatură, muzică, viață, totul, totul a fost schimbat de romantici – îi pomenesc pe ei pentru că îmi sunt dragi, deși, dacă ne gândim la clasici, avem și pe ei de ce să-i admirăm. De fapt fiecare generație caută să descopere pe cont propriu o altă latură a lumii. În felul acesta lumea e pusă mereu în altă lumină de omul care nu vrea să se plictisească de el însuși. Oare nu face la fel și fiecare scriitor?
N-aș vrea ca romanul meu să devină un manual și nici măcar o pledoarie (nu e așa ceva, cum de altminteri ați observat în cronica pe care ați avut generozitatea să i-o faceți), dar m-aș bucura de un scenariu de felul următor: la îndemnul mamei sau al tatălui său, un tânăr – tot numai prezent – ia romanul meu să-l citească, fără nici un chef, iar apoi, uimit, descoperă că există și trecut și că trecutul îi dă trăiri peste așteptările prezentului.
Iona, Iacob, Esther și multe alte personaje care intră, rând pe rând, în poveste. Fiecare personaj în sine este fascinant. Pentru mine Abiel este un personaj unic (și deloc secundar, aș zice, din moment ce toiagul lui îl va însoți pe Iona până la final). Care dintre personaje și-a găsit cel mai greu locul în narațiune?
Nu știu, n-am simțit, ele au venit de la sine, nechemate. Mai degrabă aș putea răspunde la întrebarea inversă: care personaj și-a găsit cel mai ușor locul. Iar acesta este Iacob, care duce narațiunea în spate de la început până aproape de sfârșit. Dintre aventurile personajelor pot să vă dezvălui una: în momentul plecării lui Iona la Ninive, am avut de ales: îl trimit singur acolo, îl trimit însoțit de cei cu care fusese pe corabie sau doar de unii dintre ei, măcar de Elișa. Până la urmă mi-am dat seama că atât Elișa, cât și orbul, oricât de dragi îmi erau și oricât de bine stăteau în preajma lui Iacob și Iona nu aveau nici o justificare narativă să plece la Ninive și ar fi fost artificială lipirea lor de cei doi care pleacă. Cu inima grea, pe care o ai și în viață la despărțiri, a trebuit să-i las „acasă”.
Un roman alcătuit din mai multe povești. Din punctul meu de vedere, un cititor mai haotic sau mai răzvrătit ar putea să deschidă cartea oriunde și n-ar greși absolut deloc dacă ar continua din acel punct lectura. E un proces de citire care seamănă cu al celor care citesc Biblia din dorința de a afla noi sensuri ale textului sacru. Au fost capitole care s-au scris mai greu, care au cunoscut mai multe corecturi decât altele?
Mi-ar părea rău să se întâmple așa, aș vrea ca romanul să fie citit la rând, ca romanele foileton. Pentru că în prima parte, Cer mult, pământ și apă se lansează laitmotivele și abia apoi ele se adâncesc și dau dependență. M-am abținut să ofer prea mult de la început (asta e o ispită pe care unui romancier nu-i este ușor s-o respingă), astfel încât romanul crește cu încetul către partea a treia. Aceasta mi s-a părut cea mai dificilă înainte de a o scrie, dar a curs la fel de bine ca primele două și câțiva cititori (tineri) mi-au spus că e cea mai bună. Nu e de mirare, pentru că acolo apare și dragostea.
Foto din arhiva personală a autoare
Să fii înghițit de balenă – să fii captiv în propria creație. E aici mai mult decât o metaforă, o sursă nesfârșită de interogații și căutări. Iona pare că și-a acceptat relativ repede destinul, fără prea multe frământări, deși demonul amiezii este pomenit destul de des în roman. Pe drumul aducerii la tipar al formei definitive al romanului, câți demoni v-au bântuit și cum i-ați învins?
Frumos spus, mulțumesc. Da, una dintre ideile romanului e că toate lucrurile care ne înlănțuie – și, sau mai ales cele bune – sunt monștri care ne înghit, primul dintre ei fiind dragostea. Molima amiezii apare pentru prima dată într-un psalm, am citit o carte despre evoluția literară a acestui motiv, pe care mi-a împrumutat-o colegul George Ardeleanu. Deci nu le era străină oamenilor din vechime, din Vechiul Testament, ceea ce a fost o descoperire interesantă. Trebuie spus că, atâta timp cât scrie și nu se poticnește definitiv, un scriitor e apărat de demonul amiezii, depresia. Molima asta apare de obicei în perioadele când nu poate sau e împiedicat să scrie. Eu nu sunt o ființă bântuită de depresii, dar am spaimele și tristețile mele, și ele m-au ocolit atâta timp cât am trăit în burta acestui roman. A fost un monstru bun care m-a ținut captivă într-un mod plăcut.
Prevestirea este cea mai frumoasă pledoarie pentru literatura ca artă citită de mine în ultimii ani. Un roman fascinant, născut din fascinația dvs pentru Iona și completată cu o documentare demnă de cititorii pasionați ai textului biblic. Când ați știut că veți scrie Prevestirea? Cât timp i-a luat cărții să ajungă la cititori?
Mulțumesc din nou, ar fi elegant să vă contrazic, dar sunt flatată de ipoteza însăși. Am cochetat cu ideea (dacă a cocheta înseamnă în același timp atracție și spaimă) mulți ani. După ce am rostit-o însă public, după ce mi-am formulat în cuvinte spuse cu glas tare intenția, la fel ca în cazul vorbelor lui Iona, lucrurile s-au concretizat. Prima data cred că am făcut asta la New York, în 2018. În 2019 m-am apucat să scriu, vara și iată, în vara lui 2020 am terminat. Dar de citit am citit mult mai mult. Știu că sună bine să spui că ai scris la un roman 20 de ani, publicul e impresionat de cantitatea de muncă. Adevărul e însă că atunci când intervalul scrierii unui roman e lung înseamnă doar că ai făcut mari pauze sau că romanul are mii de pagini. Asta e foarte chinuitor pentru romancier și primejdios. Știți cum e când faci o filmare: orice întrerupere și reluare se vede, stânjenește ochiul. Când încep să scriu, scriu live, nu mă pot desprinde, nu pot face pauze, chiar de-ar fi să mă scol la 5 dimineața pentru asta. Romanul nu-mi dă pace, oricât de ocupată aș fi. Când am scris Inocenții nu aveam mai mult de o oră, maximum două libere pe zi, a fost una dintre cele mai grele și aglomerate perioade ale mele, dar orele astea libere le umpleam cu scrisul. Și acum s-a întâmplat așa: am trăit încontinuu acolo, la Gat-Hefer și Ioppe, pe corabia de pe Marea cea Mare și la Ninive, până când am terminat „emisiunea”, transmisia live.
Vă mulțumesc pentru că mi-ați adus aminte că fără povești, istorii și povestitori am fi cu mult mai săraci!
Și dumneavoastră mulțumiri pentru întrebări cu mult miez.
