Căutând date despre Cehov am dat de o fotografie care mă urmărește, în care apare cu familia și câțiva prieteni. Mama, sora Masha, tatăl și frații Ivan, Alexander și Mihail, în trăsăturile cărora regăsești asemănări cu scriitorul, parte din prieteni, cei care i-au fost mereu alături. Anton Pavlovici e în centru, adunând toată lumina, atrăgând toată atenția. Privindu-l, îți dai seama că a fost personajul principal al propriei vieți dar și al vieților celor din jurul său. Să fie chipul frumos, deschis, să fie atitudinea încrezătoare, zâmbetul șarmant? Să fie cunoștința faptului că a fost întreținătorul familie, sprijinul moral, sfătuitorul, fiul său cel mai de seamă? Pentru că scriitorul a avut mare succes din timpul vieții. A fost și un medic foarte căutat, dar, paradoxal, sursa principală a veniturilor a fost scrisul. E ciudat, cum ciudată a fost și încăpățânarea cu care a refuzat să recunoască simptomele bolii în accesele de hemoptizie. După ce l-a răpus tuberculoza, la doar 44 de ani, familia i-a publicat corespondența, un volum masiv cu nu mai puțin de 1890 de scrisori. Ceea ce arată nu doar cât de strânse erau legăturile cu cei apropiați, dar și cât de mult scria. Numărul schițelor și povestirilor este pe măsura corespondenței, mult peste 200 de titluri.
A.P. Cehov, alături de familie și prieteni, în 1890. (Sus, de la stânga la dreapta) Ivan, Alexander, tatăl; (rândul doi) o prietenă, Lika Mizinova, Masha, mama, Serioja Kiselev; (jos) Mișa, Anton. Sursa: Wikimedia Commons, PD-Art
În volumul publicat de Polirom sunt selectate nouă schițe și nouă povestiri printre care și ”Logodnica”, ultima povestire, scrisă probabil în noiembrie 1903.
Galeria personajelor care populează schițele este diversă și amuzantă prin aerul de consternare pe care par să-l aibă și prin inadecvarea lor. Toate par să fi fost cumva păcălite de viață, de unde și nota amară din hazul pățaniilor. Avem un slujbaș conștiincios care are ghinionul să fi strănutat pe chelia unui șef, doi vechi prieteni care se reîntâlnesc într-o gară ca egali până ce, deși unul nu pare să crească, celălalt pare să se facă tot mai mic. Diferențele de clasă nu-l împiedică pe boier să fraternizeze cu țăranii în lupta cu un mihalț, pentru că, nu-i așa, la unele tentații nu se poate rezista, chiar boier fiind. Apar nefericitul Dosifei Andreici, zdrobit sub papucul nevestei Olimpiada Egorovna și răufăcătorul Denis Grigoriev, care adună piulițele de la calea ferată cu hărnicia senină a unui culegător de ciuperci. El are nevoie, piulițele sunt acolo, care-i problema? Mai corect: ”Ce să hie?” Autoritarul majur Prișibeev face ordine la un proces de ultraj care se întâmplă să-i fie intentat chiar lui pe când chinuitul comisar de poliție Ociumelov nu se poate hotărî dacă un pui de ogar e un animal gingaș ori o jigodie râioasă. Lista e completată de o schiță din lumea teatrului și celebra ”Reguli pentru scriitorii începători”:
”E foarte ușor să te faci scriitor. Nu există slut care să nu-și găsească perechea potrivită și nu există bazaconie care să nu-și găsească cititorul ei. De aceea, nu te sfii…Pune înaintea ta o coală de hîrtie , ia pana în mînă și, după ce ți-ai îmboldit imaginația, dă-i drumul! Scrie despre ce vrei: despre prune, despre vreme, despre cvasul Govorov, despre Oceanul Pacific, despre minutarul ceasornicului, despre zăpada de anul trecut…”
În partea a doua, registrul se schimbă. Regăsim experiența de medic de zemstvă (”Un caz din practică” și ”În interes de serviciu”), un exasperant om al regulilor ( ”Omul în carapace”), tribulațiile bogatului Țîbukin alături cele trei femei din viața lui (”În rîpă”), precum și un înalt prelat chinuit de singurătate (”Arhiereul”). Restul povestirilor surprind personajele pe muchia dintre tinerețe și maturitate, acel moment în care încă totul pare posibil, dar care de multe ori vine odată cu pierderea iluziilor.
”Vera Iosifovna citea cum o contesă tînără, frumoasă ridicase în satul de pe moșia ei școli, biblioteci și spitale și cum se îndrăgostise de un pictor hoinar, citea despre lucruri care nu se întâmplă niciodată în viață și pe care totuși era plăcut să le asculți, iar prin minte îți treceau gînduri la fel de bune, tihnite și nu-ți venea să te scoli din fotoliu.
– Bunișoruț… zise încet Ivan Petrovici.” (Ionîci)
Acest ”bunișoruț” pare să nu le ajungă personajelor, deși au parte de o fericire atât de minunată, exaltată, deplină încât pare să le fie menită și meritată.
”Deschise o carte și se cufundă în lucru, citind și luînd note. Din cînd în cînd ridica ochii, fie ca să-și arunce privirea pe ferestrele larg deschise, fie ca să mai admire florile încă ude de rouă, care îmbălsămau aerul în glastrele de pe masă. Apoi se așternea iarăși pe citit, simțind că fiecare părticică din ființa lui se bucură și se înfioară de plăcere.” (”Călugărul negru”)
Doar că și Kovrin din ”Călugărul negru” și Nikitin din ”Profesorul de literatură”, Katia din ”Ionîci” sau Nadia din ”Logodnica” sunt atinși de nevroza banalității, prinși între dorința de a excela și fericirea casnică. Fiecare se raportează, trăiește altfel termenii ecuației, zbaterea lor pentru un iluzoriu ”mai bun” (cum se spune, ”dușmanul binelui este mai binele”) îi duce pe căi diferite, mai aproape sau mai departe de nestatornica fericire, de împlinirea pe care o caută.
În fine, scenele de euforie au fost pe atât de copleșitoare pe cât au fost de neașteptate, încât și acum, la ceva timp de când am citit cartea, simt că mă bântuie urme de fericire reziduală.
Editura Polirom;
Anul apariţiei: 2013;
Nr. pagini: 312;
Traducere din limba rusă şi note de Anda Boldur;
ISBN: 978-973-46-3194-0.
