Legăturile amoroase și catwalk-ul Teatrului Mic

Romanul lui Choderlos de Laclos, Liaisons dangereuses ou lettres recueillies dans une société et publiées pour l’instruction de quelques autres (Legăturile primejdioase sau scrisori adunate într-o societate și publicate întru instruirea altor câteva) scris înaintea Revoluției Franceze cunoaște succesul în contemporaneitate datorită adaptării lui Christopher Hampton, cel care reușește să demonstreze în acest fel că moravurile unei societăți rămân aceleași, în linii mari, poate și pentru că lista păcatelor originare nu se schimbă nicicum, indiferent de cât de bune sunt vremurile pe care le trăim. Evoluția societății nu se confundă cu evoluția omului, iar sancționarea abaterilor de la calea cea dreaptă cel mult transformă un păcat capital într-unul mai puțin supus oprobiului public. Așa se face că adulterul și trădarea devin pretexte pentru ceea ce în viziunea lui Cristi Juncu capătă forma unei parade a sufletelor moarte.

Scena este străbătută transversal de ceva ce seamănă foarte bine cu un podium destinat defilărilor de modă. Supraîncărcată cu flori și tot felul de ornamente (bine că nu erau de plastic, ci de hârtie și pânză colorată strident), ea devine axul central al întregii acțiuni încă de la intrarea în sală a primului spectator, pentru că Azolan (asumat integral de Ionuț Vișan, cel care face de-a lungul întregii reprezentații dovada unei evoluții profesionale demnă de luat în seamă, deși are rol secundar) îi îndeamnă pe toți să se așeze, ba chiar îi și admonestează subtil pe întârziați. E într-un continuu du-te-vino dintr-un capăt în altul al scenei, aducând în acest fel, primele personaje în joc. În tot acest timp, doar polii spațiului de joc sunt luminați, ghicindu-se de aici dorința regizorului de a construi încă din start antiteza dintre cele două personaje principale – Valmont (jucat de Florin Piersic Jr. pe care-l regăsim într-una dintre cele mai fericite abordări și construcții de rol), respectiv Madame de Merteuil (Diana Cavallioti nu e cea mai inspirată alegere pentru acest rol, din punctul meu de vedere, dar voi reveni mai jos asupra subiectului).

Intrigra în sine se construiește pe baza unui artificiu de scriere – neexistând un conflict propriu-zis între personaje (n-avem crimă sau vreo altă sursă de opoziție între personaje), autorul se vede nevoit să inventeze ceva ce seamănă a conflict: foștii iubiți devin dușmani doar pentru că, din plictiseală vor să demonstreze unul celuilalt cât de buni manipulatori sunt. Și din acest moment se construiește tot subiectul/pretextul. Este evident că cele două roluri principale trebuiau asumate integral de protagoniști, dar și de către regizor, căruia îi revenea sarcina destul de ingrată (aș zice eu) de a îmbrăca personajele originale (cele existente în anii de dinaintea Revoluției Franceze) cu trăsăturile și păcatele care s-au adăugat odată cu trecerea timpului, datorită pervertirii naturii umane. De aici și dificultatea de a ține pe parcursul celor mai bine de trei ore personajele în joc. Foarte convingător a fost Florin Piersic (deși a avut momente când a glisat spre roluri din alte spectacole în care joacă – mici gesturi sau construcții de situații de neperceput pentru spectatorul obișnuit), căruia rolul îi scoate la suprafață forma și pofta de joc, aflate ambele la cote foarte înalte. Diana Cavallioti, în schimb, nu mi s-a părut a fi chiar cea mai bună alegere și-mi justific afirmația – dacă în construcția rolului Valmont regizorul a mizat foarte mult pe naturalețe, firesc, uman, la Madame de Merteuil au fost mult prea dese derapajele care au dus personajul înspre caricatural și chiar grotesc (derivat dintr-o atitudine de tip pamflet în momente nepotrivite). Războiului dintre cei doi le cad victime Cecile de Volanges, respectiv Madame de Tourvel. Cecile de Volanges este un rol în care Silvana Mihai dovedește poate prea mult echilibru (are multe momente în care pare copleșită de contextele de joc, inclusiv de partenerii de scenă, semn că încă n-a internalizat foarte bine toate trăirile acesteia); ea este virgina care trebuie învățată cum și mai ales când să descopere viața, curtezana de mai târziu ivindu-se treptat sub ochii spectatorilor, cel puțin asta am dedus din felul cum s-au succedat scenele. Alina Rotaru, în schimb, reușește să se ridice la înălțimea rolului și mai ales, să-i facă față lui Florin Piersic Jr. Îi știam forța de interiorizare și capacitatea de a schimba cu viteze uluitoare stări și emoții contradictorii de la Deșteptarea primăverii și alte spectacole. Numai că aici ea atinge un prag al maturității; pur și simplu cred că abia cu acest rol ea își începe cariera cu adevărat. Cristi Juncu a mizat în construcția tandemului pe opoziția de vârstă – el matur și poate prea plin de încredere, ea o tânără încă ingenuă, deși proaspăt măritată, de o candoare și puritate neîntinate nici măcar de gânduri nepotrivite. Legătura dintre cei doi devine primejdioasă cu adevărat când Valmont se îndrăgostește de ea, ceea ce îl determină să-și piardă controlul și să piardă în fața lui Madame de Merteuil. Din tot acest joc al falselor seducții, cea care pierde totul, inclusiv viața, va fi Madame de Tourvel.

Din viețile celor patru personaje mai fac parte și o serie de personaj secundare, dar nu mai puțin importante în economia de joc: mama lui Cecile (Ana Bianca Popescu îi dă coloratura de care este nevoie, ponderându-și la timp excesele și tușele nedorite în anumite scene); Rosemunde – Rodica Mandache este Rosemunde din cap până în picioare, sau invers, atât de bine se identifică cu rolul, reușind să-i facă pe cei din sală să uite că este secundar în toată montarea; Emilie – Beatrice Peter, respectiv Azolan – Ionuț Vișan, cei care își așează personajele în galeria celor firesc construite și jucate cu naturalețea impusă de abordarea regizorală.

Revenind la felul cum a gândit Cristi Juncu spectacolul ca întreg, se remarcă încă de la primele scene dorința lui de accentua actualitatea subiectului, pentru că astăzi, mai mult decât oricând, vorbim despre manipulare, perversitate și jocul cu sentimentele celorlalți ca principale forme pe care le capătă procesul de dezumanizare. Până la urmă, personajele ne apar la final îmbătrânite, copleșite de propriile păcate, marcate de păcate, frivolitate și absența oricărui reper valoric. Toate legăturile care se stabilesc între personaje devin primejdioase, în primul rând pentru cei care le inițiază, de aceea la final se și moare (pe scenă sau în spatele ei). Toate relațiile devin reflexe ale disperării de la un punct încolo – unii se tem că pierd compețiția (fals creată, dar tot competiție rămâne), alții că-și pierd mințile sau că nu vor reuși niciodată să înțeleagă ce trebuie să facă pentru a fi considerați demni de luat în seamă. Toate legăturile se înlănțuie într-o alternanță continuă de structuri umane pe care mi-aș fi dorit să o văd mai bine conturară din punct de vedere regizoral, în multe momente având impresia că văd secvențe/cadre regizorale aduse prin intermediul unui montaj prost realizat în acelați spectacol.

Intermezzo-urile muzicale n-o să lase indiferenți pe niciunul dintre spectatori, Ada Milea fiind de nerecunoscut (ceea ce pentru mine e sinonim cu o mare bilă albă), costumele Cristinei Milea s-ar putea să șocheze pe câțiva dintre cei mai conservatori, dar în general respectă linia personajelor și reușesc să ajute la punerea în valoare a mesajului. Cât despre decor, am vorbit încă de la începutul acestui text, singurul lucru pe care aș vrea să-l menționez aici fiind legat de lumini – Legături primejdioase este genul de spectacol la care lumina devine personaj în sine.

Legături primejdioase de la Teatrul Mic, premiera stagiunii 2018-2019, va avea fidelii lui, risc chiar și un pronostic legat de longevitate spectacolului – dacă se păstrează distribuția actuală, astfel încât echipa să se rodeze, atunci se va juca ani buni de aici înainte, cu condiția să se elimine din mers micile erori de joc, dar și de structură de personaj.