John Kennedy Toole – „Conjurația imbecililor”

Nu mai rețin împrejurările în care acest roman mi-a atras atenția. Ce știu este că mi-am dorit să-l citesc pentru latura sa amuzantă, dat fiind faptul că este considerat „un roman clasic al literaturii comice”, după cum putem citi pe ultima copertă. Și m-am amuzat, într-adevăr, dar nu atât de mult cât mă așteptam, pentru că, dincolo de aspectele comice, mi-au atras atenția și elementele dramatice ale poveștii lui Ignatius, eroul principal al romanului – un personaj cu adevărat ieșit din comun și deloc simpatic. Un neadaptat atins de aripa nebuniei, obez și veșnic flămând, Ignatius este pasionat de epoca medievală și își susține cu vehemență propriile concepții despre lume și despre viață, dansând pe pereții prăpastiei absurdului. Dar el nu este singurul personaj bizar și comic deopotrivă. Toți cei care se perindă prin viața lui au, de asemenea, propria lor absurditate, dar și propria ilaritate. Niciunul nu pare a fi întreg la minte, fiecare în felul său are obsesii și ciudățenii. Și punând laolaltă toate aceste personaje, rezultatul nu poate fi altfel decât amuzant.

În prim plan îl avem pe Ignatius, pe care l-am descris parțial, dar sumar. Apoi o avem pe mama lui, o femeie în vârstă, dar nu îndeajuns de bătrână pentru a se resemna cu statutul de văduvă pe care îl are de 21 de ani, subjugată de iubirea bolnavă pentru odorul său, căruia îi tolerează comportamentul ciudat fără să ia măsuri pentru a-l aduce pe linia de plutire. De fapt, nici ea nu e chiar pe linia de plutire, astfel că un atare demers nu ar putea fi inițiat de către ea. Cochetând cu sticlele de vin puse la copt, adică ascunse în cuptor de ochii vigilenți ai fiului, Irene Reilly, mamă-cloșcă, provoacă niște pagube materiale în urma unui accident și se trezește în imposibilitatea de a plăti, ceea ce o determină să își trimită feciorul la muncă. Nu cred că pare prea ciudat faptul că Ignatius nu are o slujbă la vârsta de 30 de ani, având în vedere felul său îmbâcsit de a fi, care se reflectă și în îmbrăcămintea pe care o poartă. Cine ar angaja un munte de slănină care nu se desparte de șapca sa de vânătoare? Ei, se mai găsesc și persoane dispuse să îi ofere o slujbă. Spre exemplu, șeful de birou de la Levy Pants, o întreprindere în agonie care fabrică pantaloni demodați. În același birou „muncește” și domnișoara Trixie, o băbuță senilă pe care soția țicnită a patronului se încăpățânează să o mențină în activitate convinsă fiind că astfel îi face un bine, făcând-o să se simtă utilă. Doar așa a învățat ea la cursul de psihologie prin corespondență în urma căruia nu a reușit nici măcar să obțină o diplomă.

În peisaj mai apare și un bar de strip-tease cu o patroană dură și nesuferită, Lana Lee, care învârte și alte afaceri dubioase, dar și cu niște angajați interesanți. Spre exemplu Jones, un vagabond care se vede nevoit să accepte un salariu de mizerie, sub cel minim, doar pentru că este negru și găsirea unui loc mai bun pare imposibilă pentru el, iar perspectiva sumbră a arestului pare mai înfiorătoare decât măturatul speluncii aceleia. Darlene este o pipiță a cărei slujbă constă în atragerea clienților și în a-i convinge să consume cât mai mult din băuturile diluate pe care le oferă Lana în barul său.

Nu putea lipsi poliția, reprezentată îndeobște de Angelo Mancuso (al cărui nume mi-a amintit de serialul TV pe care îl urmăream în copilărie). Mancuso are și o mătușă trăznită, pasionată de bowling și, după cum se pare, de înlesnirea legăturilor amoroase. Mătușa aceasta, Stella, este cea care îi face lipeala mamei lui Ignatius cu un bătrân destul de înstărit, care ar putea să-i rezolve acesteia problemele financiare. Dar povara unui fiu dificil ca Ignatius nu este una pe care și-ar putea-o dori cineva în ultimii ani ai vieții.

Și dacă am trecut în revistă mare parte din figurile ce populează romanul, e lesne de imaginat ce încurcături pot ieși din interacțiunea acestora. Să tot râzi citind. Dar sub acest înveliș comic se ascunde măiestria lui John Kennedy Toole. Și se mai ascund și probleme tragice, de natură personală sau socială. Era să uit de povestea de dragoste dacă o pot numi astfel dintre Ignatius și Myrna, pe care a cunoscut-o în timpul studiilor universitare pe care maică-sa i le-a plătit cu greu din ultimele economii ale bunicii, sperând că îi va asigura un viitor strălucit. Ignatius ar avea potențial, iar părerea sa despre sine este una foarte bună, ca și aceea despre perspectivele sale intelectuale. El își scrie „opera” pe foi de bloc notes pe care le păstrează sub pat în așteptarea momentului în care le va reuni într-un grandios proiect literar.

Deja v-am spus prea multe, dar nu m-am putut abține. Totuși, nu v-am dezvăluit nici jumătate din tainele acestui roman, care poate părea o lectură ușoară la prima vedere. De citit, se citește repede, într-adevăr, dar în urma sa rămân multe întrebări. Și când o carte lasă urme în minte, ea nu poate fi altfel decât bună. Cel puțin așa cred eu. Romanul lui John Kennedy Toole tocmai a fost reeditat, făcându-și loc în Biblioteca Polirom.

Editura: Polirom