It’s So Easy… şi alte minciuni

„Adularea vine la pachet cu ceva întunecat. Niciodată să nu uiţi asta. Niciodată.“ (Duff McKagan)

It’s So Easy… şi alte minciuni, bestseller New York Times, nu e doar pentru admiratorii Guns N’ Roses. E drept, în timp ce scriu aceste rânduri ascult în surdină Estranged. Pe repeat. „When you’re talkin’ to yourself/And nobody’s home…“. O melodie grozavă, da. Însă, aşa cum spuneam, nu e doar pentru fani, pentru că Duff McKagan e şi scriitor, şi încă unul bunicel, iar rezultatul e o poveste curgătoare, care se citeşte cu plăcere. E vorba de plăcerea aia a lecturii pe care o poate oferi o scriitură eliberată de fiţe şi tot soiul de scheme complicate. Direct din suflet. Dublată de talent, scriitura merge drept la ţintă, iar conexiunea dintre cititor şi poveste este practic instantă. McKagan e genul acela de autor sincer, căruia nu prea îi pasă de ce zice lumea (şi nici nu are de ce). Este povestea lui şi o spune aşa cum a fost – de la nopţile în care dormea în maşină sau într-un apartament împuţit, înţesat de gândaci, dintr-un cartier rău famat al Los Angeles-ului, până la succesul imens cu Guns N’ Roses şi excesele teribile care aveau să-l aducă la un pas de moarte la nici 31 de ani şi ajunge mai apoi la renaşterea sa, la fel de impresionantă. Trebuie să mărturisesc că până să citesc cartea asta, când venea vorba de Guns mă gândeam automat la Axl Rose (care rămâne pentru mine imaginea starului rock) şi Slash. Mda, şi mai erau şi tipii ceilalţi. Printre ei, un blond frumuşel şi deşirat. Duff McKagan, basistul. Se întâmplă uneori ca un star să fie judecat în fel şi chip de către cei de pe margine – E un drogat, un depravat, spun oamenii, un dement care şi-a făcut-o singur…, şi aşa mai departe. Sunt curios câţi dintre noi s-ar abţine dacă ar trăi, fie şi o singură zi, în papucii unui star rock, o lume în care ţi se oferă pe tavă cam tot ce vrei. Nici măcar nu trebuie să te mai dai jos din pat. Trebuie doar să întinzi mâna şi să iei ce doreşti. Vin traficanţii la tine cu marfă de cea mai bună calitate, cele mai frumoase femei roiesc în jurul tău, lumea te tratează cu respect, fanii te adoră. Toţi vor să-ţi ofere ceva şi toţi vor ceva de la tine. Sex, droguri, băutură, petreceri monstruoase. Nu e o viaţă de muritor, ci una de idol. Da, felul acela în care te priveşte lumea – ca şi când ai fi un zeu. Şi cât de uşor poţi decădea când tu însuţi ajungi să te consideri unul. Morala, arhicunoscută, ar fi că e un preţ de plătit pentru orice. Ne grăbim să spunem – Da, da, am tot auzit asta, ce mare lucru? E un clişeu nenorocit! Dar câţi înţelegem sensul real al acestor vorbe? Cine înţelege cu adevărat, în afară de cei care plătesc preţul? Şi cărui zeu i-a păsat vreodată de morală? McKagan vorbeşte despre toate chestiile astea. Şi mai vorbeşte şi despre renaştere, despre puterea de a o lua de la capăt, de a deveni un om mai bun. Cât de greu e să faci asta. Cel mai greu. Şi cât de mult merită tot efortul atunci când te priveşti în oglindă şi mai apoi reuşeşti să priveşti iadul din urma ta cu oarecare detaşare.

Cartea e plină de întâmplări şi replici savuroase. Cum ar fi, de pildă, când erau la început cu Guns N’ Roses, nu ştia mai nimeni de ei, şi rămân în pană pe autostradă în drum spre un concert, iar Duff o sună pe o tipă să-i ceară ajutorul: „Aşadar, Izzy, Axl şi cu mine l-am convins pe Slash… – Izzy, Axl, Slash – şi Duff, m-a îngânat ea. Ce nume-s astea? – O.K., există şi un tip pe nume Steven.“ (p.86). Ori când se duce să ia cina împreună cu Axl, alături de Linda, soţia sa, şi Stephanie Seymour, în camera de hotel a lui Axl din São Paulo: „Am avut parte de o cină relaxată şi ne-am purtat ca nişte oameni maturi. Am crezut că putem pregăti terenul pentru a regla lucrurile. […] La jumătate de oră după ce Linda şi cu mine am plecat de la cină, Axl arunca scaune în holul hotelului şi se lupta cu un oarecare.“ (p.227). Sau când un tip dintr-un grup de ciclişti cu care umbla Duff în perioada în care se recupera îi spune: „Am petrecut ca nişte staruri rock!“ Cum aşa? îl întreabă Duff. „Am băut de unul singur o navetă de bere“, îi răspunde tipul foarte încântat. McKagan povesteşte: „Atunci le-am spus cât de mult am băut, le-am spus despre cocaină, de dozele pe care mi le băgam în nări, despre septul nazal distrus […]. Toată povestea. Şi le-a căzut faţa. – Da, spuse tipul, am petrecut noaptea trecută ca nişte ciclişti.“ (p.256). Şi aşa mai departe. Cum era de aşteptat, apar o grămadă de staruri rock, de la Kurt Cobain şi Henry Rollins, la Iggy Pop sau Mick Jagger şi aflăm tot felul de poveşti din culisele scenei rock. E o lume colorată, pe care McKagan o zugrăveşte cu talent. Printre lucrurile care l-au ajutat să-şi revină şi să-şi facă o viaţă nouă, se numără şi cititul – „Spaţiul dintre coperţile acestor cărţi a devenit teritoriul singurătăţii mele. Până în ziua de azi, lectura continuă să fie pentru mine un refugiu meditativ.“. Îl descoperă pe Hemingway, apoi trece la alţi scriitori. „Chiar dacă nu-mi găsisem încă locul în lume, măcar dădeam în aceste cărţi grozave peste locuri şi idei şi persoane cu care să mă pot conecta…“ (p. 247). Tipul îmi era simpatic şi înainte, dar cu asta m-a cucerit definitiv.

Spre final, McKagan spune o chestie care mi-a plăcut mult: „Nu am înţeles atunci lucrurile pe deplin – şi încă mai am dificultăţi cu asta – dar pentru mine, mai ales după ce recidiva mi-a livrat o nouă porţie de eşec, adevărata esenţă a bărbăţiei a devenit clară: a fi un soţ şi un tată grijuliu.“. Până la urmă, cam despre asta e vorba. Să-ţi găseşti paradisul sau măcar cea mai apropiată imagine de paradis şi să rămâi acolo cât de mult se poate, cu puţin noroc poate chiar până la sfârşitul vieţii.

Editura: Casa