După cum bine știți, „Mâța Vinerii” este romanul Doinei Ruști recent apărut la Polirom și care are deja partea lui de glorie. Despre autoare nu vreau să spun foarte multe, este deja cunoscută, apreciată și recompensată atât de către breaslă, cât și de către cititorii ei fideli, cei care îi așteaptă cărțile și-i vânează ieșirile în public. Despre carte va scrie un coleg din echipa Bookhub.ro, pentru că da, Doina Ruști are fanii ei și aici. Eu m-am oprit (pentru moment, pentru că voi mai reveni cât de curând asupra cărților ei) la un interviu cu autoarea Lizoancei. Și am savurat, pur și simplu, toate răspunsurile pe care le-am primit, ceea ce vă doresc și vouă, dragii noștri cititori.

Iată că avem „Mâța Vinerii” la (relativ) puțin timp după „Manuscrisul fanariot”. Două romane bine primite de cititori, îndrăznesc să spun asta și despre „Mâța Vinerii”, deși e abia apărut. Întrebarea mea este legată de loc: de ce două romane a căror acțiune se desfășoară într-un București al timpului trecut? De unde fascinația aceasta pentru o urbe atât de eclectică cum este cea a Bucureștiului?

Într-un roman mai vechi, am ironizat timpul trecut, comparându-l cu un nene „mort dar cu pretenții”. Ca timp închis, nu am nicio admirație pentru el. Faptele petrecute, fără putința de-a mai fi reparate, nu-mi impun niciun dram de respect. Însă traducerea lor în codul cultural al prezentului poate oferi delicii. Nu faptul trecut mă interesează, ci cum a ajuns până la noi. Călătoria unei întâmplări oferă exact acele aventuri de care are nevoie un scriitor. Unul ca mine. Tocmai de aceea, în romanul Fantoma din moară am pledat în favoarea tezei că un om nu poate fi judecat decât în contextul timpului său istoric. Scos de-acolo devine doar o jucărie a prezentului.

doina2017

Cum am spus-o deja în Manuscrisul fanariot, Bucureștiul mi se pare o realizare lăudabilă a istoriei românilor. Este un loc viu, în care oamenii au simțit nevoia să-și dea arama pe față, iar acest exhibiționism de masă oferă un spectacol rar și complet, de care are nevoie orice om preocupat de istorie. Iar viața actuală a Bucureștiului nu poate fi separată de cea de-acum 200 de ani. În expansiunea verbală a bucureșteanului, total indiferentă față de evidențe, se ascunde un adevărat coșmar al singurătății, iar mie nu-mi este deloc străin acest mod de a fi, căci sufletul meu este valah și balcanic până în cea mai discretă fibră a lui.

Mâța Vinerii” are o „rețetă” atipică a succesului; titlul este (și el) aparte (mi-am adus aminte că am văzut reacții vizavi de titlu – sunt cititori care nu-l găsesc tocmai atractiv sau provocator în sensul bun al cuvântului), rețetarul regăsit între pagini este cu adevărat inedit. Care v-au fost sursele de inspirație, știu, nu e o întrebare tocmai originală, dar mă gândesc să o completez – nu v-a fost greu să vă (sub)ordonați creativitatea, astfel încât romanul să fie cu adevărat citibil?

În primul rând că titlul este întotdeauna legat de emoția inițială a acelei scriituri. Mâța Vinerii este o sintagmă din gama genitivelor atât de dragi vechilor vorbitori de română. Apoi, este și o parodie la numele meu, și el tot o sintagmă de tip partinic. Doina rusoaicei și mâța consacrată zilei de vineri sunt două povești care se leagă emoțional în laboratorul meu de scriitor. Unul este un pseudonim. Celălalt este un titlu de carte. Dar amândouă exprimă un spirit european, în care identitatea se clădește pe relațiile de trib, pe apartenență și pe asociere. Sute de ani a fost cu mult mai important al cui ești, decât ce știi să faci. Ți se pare că astăzi e altfel? M-a interesat acest titlu sociologic și personal.

Povestea mea începe cu o ciorbă de praz pe care o făcusem doar pentru mine. Cum erau pe-atunci serile! Mai ales acea seară, în care pământul încă mustea de amintirea zăpezii, iar în palatul coconiţei noastre intrase măreţul Mihalache Albu, un bărbat atât de falnic, cum nu văzuse niciodată mahalaua Greceanu şi cum nu pomenise nimeni prin tot Bucureştiul, cât era el de Bucureşti şi buricul pământului.” (Mâța Vinerii)

Cât privește sursele de inspirație pentru rețetele din roman, trebuie să spun că ele vin din cărți și din experiența mea de viață. În mod egal. Fiind latinistă, am citit numeroase rețetare medievale, în special zoologii sau botanici, care sunt pline de remedii, superstiții și magie. Dar m-a fascinat deopotrivă bucătăria bunicii mele. Nu gătesc. Îmi place să citesc rețete. În ele se află o informație nu doar bogată, ci trecută prin multe minți de om. O rețetă culinară e un fel de istorie a supraviețuirii. Printre vechile rețete românești, este una pe bază de licurici (apud Sim. Fl. Marian), recomandată pentru tratarea prostiei. Arta unei rețete nu stă doar în combinarea ingredientelor, ci și în povestea care o însoțește. Aici de pildă, licuricii trebuie prinși de un orb, iar toată operația presupune un complicat scenariu.

Însă în romanul Mâța Vinerii, obiectivul meu a fost să scriu o poveste de acțiune, alertă, cu capitole foarte scurte și final dezvoltat. Provocarea a fost, desigur, să păstrez echilibrul dintre registrul fantastic și subiectul inspirat din fapte reale, cu personaje care au existat.

Ați păstrat și numele personajelor?

Desigur. Ecaterina Greceanu chiar a fost stăpâna bucătarului Silică, pe care l-a răpit Costas (respectiv Constantin Hangerli). Tot așa Henri Dubois a fost cancelarul Consulatului Francez, dispărut la fel de miraculos ca și în cartea mea.

Din toate fustele Bucureştiului, dintre toate ţâţele care i se băgaseră pe sub nas, din toată muierimea care răspândea în jur mirosul călduţ al dorinţei, Mihalache a ales-o pe Caterina Greceanu, stăpânica mea, care nici nu era de comparat cu vreuna dintre flocoasele din oraş.” (Mâța Vinerii)

Veți mai scrie despre Bucureștiul fanariot? Mai aveți resurse pentru o viitoare carte plasată în aceeași epocă istorică?

Încă nu știu. Nu-mi fac planuri. Aș putea să scriu. Mă obsedează o poveste, pe care am folosit-o indirect în Mâța Vinerii, anume, într-un manuscris, publicat de V.A Urechia, este consemnată o crimă: doi negustori de pește sunt găsiți morți, într-un șanț, iar din primele cercetări, se află că pe când se întorceau de la târg, cu o căruță de pește, le-a ieșit în cale un autostopist. Milostivi, negustorii l-au luat, dar acesta i-a ucis, furându-le și căruța. Documentul este un apel către populație, în speranța că va fi prins făptașul. Respectiv, se consemna o descriere succintă a urmăritului: un bărbat „cu vorbă oltenească și pantaloni strâmți”. Aceasta este partea care mă interesează. Mai exact încrederea Agiei în această descriere. 🙂

De unde pasiunea pentru istorie, mai ales pentru istoria românească? Pasiunea pentru o epocă atât de încărcată istoric, cum este epoca modernă, nu este foarte des întâlnită la scriitorii contemporani.

Întotdeauna m-a interesat întregul. Dacă citeam o poveste, voiam să știu ceva și despre contextul în care s-au petrecut lucrurile. Ca să înțelegi, prin perioada tinereții am scris o mini-enciclopedie a cărților, ideilor și credințelor fiecărui secol, de la Antichitate până în prezent. Voiam să am imaginea întreagă a minții omenești. A fost un exercițiu limpezitor pentru mine.

Cât despre istoria românilor – este o chestiune care ține de identitate, de moștenire și de viitor. Rădăcinile României moderne se află în Epoca fanariotă. Normal că mă interesează cum s-a emancipat tribul meu. Povestea lui îmi explică tristețile, îmi arată până unde se întinde arsura dorințelor mele.

Am observat că promovarea „Mâții” a avut ca public-țintă tinerii. Și mi-am zis în gând: „Bravo, Doina Ruști, în sfârșit o scriitoare care se gândește la generația tânără de cititori, care caută să formeze viitoarea generație de oameni cultivați”. Cum a fost la întâlnirile cu ei? Care au fost reacțiile lor, cum au primit romanul, care le-au fost întrebările?

Am mare încredere în actuala generație de liceeni. Sunt inteligenți, direcți, curioși. Am fost în 10 orașe. M-am întâlnit cu elevi de liceu, cu studenți, cu persoane de toate vârstele. Elevii Colegiului Șaguna din Brașov m-au intimidat prin seriozitate. La Facultatea de Litere din Iași m-a dat gata căldura sufletească, delicatețea întrebărilor, încrederea lor în mine. Studenții de la Cluj mi-au pus întrebări punctuale, de lectori rafinați, care îmi cunosc scrierile. O surpriză maximă am avut la Colegiul Bănățean, din Timișoara, unde m-au așteptat 300 de elevi, preocupați de citit, literatură dar și de relația scriitorului cu viața. Cam la fel a fost și la Galați, numai că acolo cred c-a fost ceva mai multă lume: au pus în scenă fragmente din „Mâța Vinerii”, au desenat. Am avut discuții mature cu cititori autentici: mai întâi citiseră romanul și apoi au stat de vorbă cu mine. De altfel, în toate orașele a fost de neuitat dialogul cu publicul. La Brăila cred, am întâlnit un puști de 10-11 ani de-o inteligență sclipitoare, iar la Iași am citi romanul unui confrate care are tot în jur de 12 ani (David Munteanu). Oamenii, tineri sau bătrâni, vor să discute despre cărți, să-l vadă pe scriitor și să stea de vorbă cu el. Nimeni n-are nevoie de conferințe. S-a dus vremea monologurilor separate ori a mimilor culturali.

Întâlnirea cu elevii Colegiului Național „Andrei Șaguna” Brașov

Întâlnirea cu elevii Colegiului Național „Andrei Șaguna” Brașov

Mă gândesc acum să vă întreb despre cum e cu generațiile de scriitori, de data aceasta. Simțiți că faceți parte dintr-o anumită generație? Credeți în ideea de „generație” atunci când vorbim de scris?

Nu cred în generații și în grupuri. Un om este produsul unei istorii, dar el devine cu adevărat valoros dacă, mutat în altă epocă, nu-și dă nimeni seama de unde vine. Cu atât mai mult un scriitor are datoria să evolueze. A rămâne la același stil, la aceeași tematică, la valorile generației lui – înseamnă rutină.

Întâlnirea cu liceenii gălățeni

Întâlnirea cu liceenii gălățeni

Ar fi fost scrisul dvs cu totul altfel dacă v-ați fi născut în alt timp și/sau loc?

Chiar dacă istoria ar fi fost alta, până la urmă aș fi ajuns tot aici. Pe la 15 ani perspectivele mele sociale se făcuseră praf. Familia trecea printr-o dramă. Nici măcar școala nu știam dacă-o s-o termin. Totuși, ascunsă la umbra viței sălbatice, care acoperea integral chioșcul nostru de vară, eu scriam de zor o povestire. Era despre un bătrân care se spânzură cu o sârmă. Ne aflam în plin comunism, când nimeni nu scria despre nefericiți, despre sinucigași. Mai ales la 15 ani. Recitind-o azi, pare o pagină din Fantoma din moară, din Lizoanca.

Lena ridică ochii din maldărele de rufărie şi privi o dată de-a lungul aleii ca să simtă pulsul acelei clipe de vară. Cumpărătorii erau oameni din cartiere, în special femei, cele mai multe adolescente îmbrăcate cu pantaloni trei-sferturi şi încălţate cu pantofi fără tocuri, îngrijite, cu unghiile vopsite şi cu siluete zvelte, încât ea se simţi brusc bătrână şi rămasă în afara filmului. În zvârcolirea pieţii, o faţă zburlită şi negricioasă o privea râzând, şi-n puţine secunde descoperi că fetiţa de lângă tarabă era Lizoanca.” (Lizoanca)

Cum vă raportați la criticile venite din partea altor scriitori? Dar la cele ale specialiștilor? Căutați acest tip de feed-back, vi-l doriți, aveți nevoie de el? Vă este necesar în proiectarea viitoarei scrieri?

Desigur, citesc cu plăcere opiniile oamenilor pe care-i stimez. De altfel, pe mine lumea literară m-a cam răsfățat. Cei câțiva care m-au criticat sunt scriitori fără operă, atârnații lumii literare. Ce respect pot să am față de un ins care după ani și ani, a scris câteva povestioare care se opresc la intrigă?! Să vrei și să nu poți – iată drama acelor pitici supărați pe scriitori care scriu.

Întâlnirea cu elevii timișoreni

Întâlnirea cu elevii timișoreni

Nu. Nu mă afectează ce se scrie despre mine. Mai ales acum, după ce am avut cronici elogioase în toate țările în care am fost tradusă, am luat cam toate premiile importante din România, am cititori mulți și constanți, iar „Mâța Vinerii” s-a aflat timp de trei săptămâni pe locul 1 în topul vânzărilor Polirom!

Sunteți profesor la UNATC, deci mijloacele audio-vizuale de abordare a unei realități cotidiene vă sunt la îndemână. Ba chiar sunteți și regizor/scenarist. Cum este să rămâi fidel scrisului în condițiile unei asemenea tentații? Îmi vine în minte acum Boris Vian, care a reușit să aducă tribut și celei de-a șaptea arte, fără să renunțe la scris, dar nu știu foarte multe nume de persoane cărora să le fi reușit această „performanță”. Mă gândesc că tinerele generații sunt crescute în spiritul cultivării cu asupra de măsură a inteligenței vizuale. Schimbă cumva această stare de fapt scriitura celui care se încăpățânează să rămână „om al literelor”?

La mine nu este vorba despre arte diferite. Mă consider scriitor, din lenea de-a căuta o altă titulatură. În fapt, îmi plac poveștile și mă fascinează cuvintele, iar aceste două plăceri iau multe forme. În urmă cu doi ani și jumătate, când am terminat Manuscrisul fanariot, am scris un scenariu de film, o comandă. Iar povestea m-a prins, deja trăiam în interiorul ei, construisem case, legături și cufere cu bijuterii. Dar proiectul a căzut, iar eu n-am putut să las povestea să moară și am repovestit-o în alt registru, devenind ceea ce este acum Mâța Vinerii.

Neicuşoru continua să fie pata grea şi vie de pe ochii ei plânşi. Iar când se gândea la el, sub sânii mici, începeau să se zbată aripile nevăzute ale unei fantome, ea însăşi prigonită, refugiată în moară şi ascunsă apoi în sângele trecător al unor oameni. O picătură infimă de viaţă, ce-a supravieţuit cu greu, într-o istorie de cauciuc ars.” (Fantoma din moară)

În alte situații, pur și simplu după ce-am scris o poveste, am rămas legată de ea, cu impresia că n-am terminat toate resursele care-i erau destinate. Și-am completat-o cu un scurt metraj. Uneori mi-am făcut documentarea printr-un film. Îmi desenez personajele, filmez o scenă, dar totul face parte din aceeași poveste în interiorul căreia trăiesc eu, clipă de clipă.

Cum vedeți în viitor meseria de scriitor? Care-i sunt șansele de reușită? Se vor schimba preferințele cititorilor, de exemplu vor citi mai multă proză scurtă decât roman?

Vor citi exact ca în toate timpurile. Cititorii de ficțiune literară n-au fost niciodată foarte numeroși. Și în viitor va fi la fel: oamenii vor citi sinopsis-uri, fragmente din cărți, poate și vreo opinie. Iar când sufletul lor se va înmuia în lumina albă a unui laptop, vor da click pe un cuvânt-cheie și vor ajunge în miezul unui roman, în marea de litere, în care măcar o dată în viață se topește sufletul oricărui om.

Meseria scriitorului de povești nu va dispărea niciodată. Se va complica. Se va rafina. Asta cu siguranță.

Întrebarea de final: proiectele dvs de viitor sunt la fel de inedite ca și cele de până acum?

Nu știu. Nimic din ceea ce fac nu mi se pare inedit. Ci doar dorit cu fiecare celulă.

Foto: din arhiva personală a autoarei

„Mâța Vinerii” o puteți cumpăra de pe site-ul editurii Polirom sau de pe elefant.ro, respectiv Libris.ro

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Un comentariu

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura