Gabriel Bebeșelea este o figură inedită în spațiul muzical românesc – cel mai tânăr dirijor, cu un palmares bogat, surprinzător. Pe 14 septembrie, la Sala Radio, îl puteți vedea în cadrul concertului de gală ROYAL MUSICAL JOURNEY , organizat de Fundația Calea Victoriei. Îmi propun, de data aceasta, să aflu mai multe despre omul Gabriel Bebeșelea. Datele evoluției sale profesionale le puteți găsi aici. Dar mă interesează să aflu ce se ascunde în spatele acestor date și asta pentru că, la 28 de ani, Gabriel Bebeșelea are deja o carieră în spate, a lucrat cu cel puțin doi mari titani ai baghetei dirijorale și este într-o continuă ascensiune profesională. De aceea, o să încep ex abrupto interviul, cu o întrebare mai puțin obișnuită (cred eu).
Mă gândeam în timp ce citeam o carte (citeam Pavese, Meseria de a trăi – acesta folosește la un moment dat expresia „muzică catolică”) la legătura dintre religie și muzică. M-a străfulgerat ideea că s-ar putea să existe o legătură; așa cum putem vorbi de „muzică bizantină” sau de „muzică psaltică”, putem vorbi și de preferințele melomanilor de diferite religii? Poate influența într-atât de mult opțiunea religioasă preferința muzicală a unuia sau altuia dintre noi?
Cred că orice poate influența preferințele muzicale, bineînteles chiar și religia. Dar eu nu sunt adeptul segregărilor în funcție de gen, stil, religie, culoare etc. Pentru mine există doar două categorii: muzica buna și muzica mai puțin bună. Dacă ne inalță, ne face mai buni, nu contează în ce stilistică se încadrează – e artă.
Pomeneați în emisiunea „Nocturne”, al cărei invitat ați fost, despre importanța unui mentor în formarea dvs. profesională. Și, dacă țin eu bine minte, au fost mai mulți. Până unde putem vorbi despre influență și de unde începe obsesia? Există acest pericol al luării în posesie de către demonul admirației nemăsurate pentru un maestru? Cum vă feriți de această „cădere”?
În anii studenției am fost puternic influențat de Sergiu Celibidache, atât de mult, încât devenisem o copie. La un moment-dat, unul din mentorii mei m-a făcut să înțeleg de ce lucrurile nu funcționau cum ar fi trebuit să funcționeze și am avut o revelație: trebuie să fiu cea mai bună variantă a mea. De accea, atunci când studiez o partitură, nu ascult alte interpretări, tocmai pentru a nu fi nici măcar subliminal influențat de alți dirijori și pentru a ajunge singur la esența spiritului acelui compozitor.
Cum se formează un dirijor bun? Care este rețeta? De câți ani are nevoie un muzician pentru a devenit un dirijor de orchestră simfonică?
Nu există o rețetă care să garanteze reușita. Cum fiecare om e unic, fiecare traseu al unui muzician e singular. Cum în artă (în cazul meu, în muzică) cercetarea nu se încheie niciodată, cred că e nevoie de o viață ca să devii un dirijor. Sunt un caz oarecum atipic, pentru că am început foarte devreme, dar recunosc că fără un studiu extrem de aprofundat nu aș reuși.
Există o diferență din punctul de vedere al calităților necesare între un dirijor de operă, să spunem, și un dirijor de concert?
Sunt foarte mulți care doresc o dihotomie între dirijorul de operă și cel de simfonic. După părerea mea, nu există așa ceva; un dirijor trebuie sa facă ambele la fel de bine. Într-adevăr, se poate vorbi despre anumite reflexe puțin diferite, dar toate sunt necesare în formarea unui dirijor. De aceea, stagiunea mea este împărțită în mod egal între repertoriul de operă și cel simfonic.
Ce calități umane și/sau profesionale vă recomandă pe dvs. ca dirijor? Pe ce vă sprijiniți în munca dvs. cu oamenii dintr-o orchestră? Bănuiesc că nu e tocmai ușor să faci să sune unitar o orchestră de zeci de persoane.
Cred că orchestrele cu care lucrez sunt cele mai în măsură să judece calitățile umane și profesionale. Filozofia mea de lucru cu muzicienii e că suntem o echipă care țintește spre același țel: redarea cât mai fidelă a spiritului compozitorului. De aceea încerc să fac repetițiile cât mai plăcute și cât mai relaxate, chiar dacă se muncește foarte intens. Mai mult, cred cu tărie în capacitatea unui interpret, a unui artist, de a creea publicului premisele pentru a transcede spre altă lume, de a se elibera de cotidian în sala de concert. Consider că avem o responsabilitate imensă față de publicul nostru.
În munca cu oamenii și în slujba muzicii – cine deține întâietatea – omul sau muzica (cine joacă rolul de pretext)?
Dinu Lipatti spunea: „serviți muzica, și nu vă serviți de ea!” Dacă omul consideră muzica, asta în general, doar un mijloc de a-și comunica propriile stări, atunci cred că misiunea de multe ori este ratată. Dacă arta e instrumentul prin care omul își transmite un mesaj care trece dincolo de granița propriei entități și e, într-un fel sau altul, îndreptat spre binele suprem, atunci cred că există o șansă ca ceea ce facem noi să modeleze personalitatea publicului.
Ca artist este bine sau nu să-ți pierzi capul? Și când spun asta mă gândesc la emoția scăpată de sub control. Cât de des i se întâmplă unui artist să-și folosească rațiunea atunci când „lucrează” cu sunetele și încearcă să le stăpânească?
Totul în artă poate fi explicat extrem de tehnic și arid, dar atunci când intri în acea transă care te copleșește, în timp ce pătrunzi în universul muzicii realizate atunci și acolo, e firesc să ai momente când pierzi contactul cu realitatea. Sau de multe ori încep să mă întreb care e de fapt realitatea? Poate acea stare e cea reală, dar avem mult prea rar acces la ea…
Conservatorism vs modernism/inovație în abordarea unei partituri muzicale. Cum își alege calea Gabriel Bebeșelea? De unde vin „etichetele” acestea? Dinspre critici, dinspre publicul meloman, dinspre artist?
Partitura are vocea ei proprie, iar eu trebuie să îmi găsesc liniștea lăuntrică pentru a o asculta. Muzica e cea care dictează modalitatea prin care va ieși la iveală. Bineînțeles că scena este închinată publicului, dar pentru mine e ca un fel de drog de care sunt atât de dependent, încat poate, fără aer, aș mai avea șanse minime de a trăi, fără muzică – nu!
Te formezi ca muzician, așadar, ca intelectual. Sunteți de acord cu suprapunerea celor două cuvinte? Toți muzicienii sunt și adevărați intelectuali (trebuie să fie și intelectuali)?
Absolut! Muzicianul trebuie să fie un intelectual. Nu doar că munca fizică e împletită cu cea intelectuală, dar mie îmi place să spun că, în muzică, nu e doar vorba despre muzică. Pentru mine studiul nu înseamnă doar să stau cu o partitură în față. Înseamnă să citesc o carte bună, să mă plimb, să merg la o piesă de teatru, să schimb idei cu alte persoane; pe scurt, înseamnă să trăiesc. Iar din acest punct de vedere muzicianul nu poate exista fără cercetare, fără schimbul ideatic, fără a gândi și, mai ales, a cerceta.
Veți susține pe 14 septembrie, la București, un concert dedicat muzicii baroce. Știu că în Europa există public meloman specialist, cursuri de master pentru cei care vor să studieze această muzică, festivaluri de muzică barocă. Ce se întâmplă la noi? Personal, am impresia că muzica barocă este asociată cu dantelăria și (mult-prea) încărcatul decor de interioare și cam atât.
În Romania se mișcă, cu pași mici, dar destul de siguri, atât apetitul muzicienilor, cât și cel al publicului pentru baroc. Am fost foarte plăcut surprins să observ o creștere ca număr a publicului la concertele cu muzică veche, iar asta duce întotdeauna la o îmbunătățire a calității interpretative. În anul 2012, pe când am realizat la Opera Iași premiera românească a capodoperei Les Indes Galantes a lui Jean-Philippe Rameau, în regia genialului Andrei Șerban, a fost un act de nebunie, dar a însemnat o deschidere largă a porților pentru această epocă atât de misterioasă, dar atât de atractivă.
Vom asculta atunci lucrări scrise de șapte compozitori – Vivaldi, Rameau, Lully, Boccherini, Handel, Purcell şi Broschi. Putem vorbi de o ierarhie a acestora? Sau măcar de o listă personală de preferințe?
Niciodată nu alcătuiesc topuri. Dacă muzica e de calitate, atunci are un loc în inima mea. Toate lucrările prezentate pe 14 septembrie ocupă un loc special în istoria muzicii și în istoria barocului, iar publicul prezent o să descopere firul roșu care le conectează (în afara evidentei conexiuni stilistice).
Clavecin și teorbă – două dintre instrumentele mai puțin ascultate astăzi. Cât de greu este găsești pentru o orchestră instrumentiști buni pentru a cânta la teorbă, de exemplu?
E nevoie de o pregătire mai specială pentru aceste instrumente, dar e nevoie de multă pasiune pentru a merge în această direcție interpretativă.
Fiindcă suntem un site dedicat cu predilecție evenimentelor livrești, dar nu doar lor, mă gândesc să închei interviul cu o întrebare din sfera literelor: ce carte (sau ce autor) i-a influențat modul de gândire dirijorului Gabriel Bebeșelea?
Sunt mai mulți autori și mai multe cărți care m-au metamorfozat pe parcursul timpului, totul depinzând de perioada în care le citeam. O bună perioadă am fost influențat de Husserl și a sa fenomenologie (probabil tot din prisma acelei pasiuni pentru Sergiu Celibidache). Într-o altă perioadă devoram boom-ul sud-american, iar acum trec printr-o perioadă în care sunt destul de influențat de Sartre. Cu toate astea, ultima carte non-muzicologică citita a fost Soumission a lui Michel Houellebecq.
La final: de ce să vină publicul la Sala Radio pe 14 septembrie? 🙂
Pentru a lua parte la un experiment inedit de întoarcere în timp cu câteva secole, nu doar din punct de vedere auditiv ci și vizual. Pe lângă surprizele muzicale, o să fie și câteva detalii inedite ce țin de artele vizuale. Mai mult, publicul va trăi lucrările cele mai reprezentative, nu doar pentru epoca respectivă, ci care au adus adevărate revoluții estetice.
Foto credit copertă: Nela and Tiberiu Photography
