„Inteligibilitatea naturii. Cum înțelege știința lumea” de Peter Dear

Ce este știința? Este expresia cunoașterii sau un instrument de manipulare a naturii? Reflectă ea oare realitatea sau este doar o reprezentare posibilă, îndeajuns de perceptibilă, a lumii? Indiferent de răspuns sau de dozele implicate a fiecărei aserțiuni în formarea unui răspuns complet, inteligibilitatea este componenta intrinsecă a științei; știința există în virtutea inteligibilității sale și pentru a fi inteligibilă. Interesul pentru felul în care funcționează legile naturii a dat naștere științei, iar modul în care a evoluat aceasta în încercarea de a construi, în înțelegerea noastră, modelul lumii, pe parcursul timpului, este prezentat de către istoricul științei Peter Dear, în cartea sa „Inteligibilitatea naturii. Cum înțelege știința lumea”.

Modelul lumii va avea de suferit modificări drastice, de la un organism în dezvoltare (viziunea aristotelică) la un ceas care funcționează datorită conexiunilor dintre toate piesele sale (modelul mecanicist), apoi la universul subatomic descris de soluții probabilistice ale unei funcții de undă (mecanica cuantică), sau la unul deci-dimensional, ascuns măsurătorilor (teoria corzilor). În toate aceste modele, filozofia naturală și instrumentalitatea vor concura pentru rolul pe care îl joacă în explicarea lumii, dar „multitudinea asocierilor dintre teorie și experiment din concepțiile despre structura științei au totuși un lucru în comun: fiecare este înțeleasă ca o contribuție la un efort al cărui scop esențial este mai degrabă natural-filozofic decât instrumental.”

Universul teleologic, conceput încă în antichitate de către Aristotel, în care toate lucrurile există pentru că au un scop și se dezvoltă în tendința de a atinge scopul său imanent, a supraviețuit până în secolul al XVII-lea, când viziunea mecanicistă asupra lumii vine să-i ocupe locul. În această viziune, funcționarea lumii este explicată prin legătura dintre toate elementele sale constitutive, la fel cum piesele interconectate ale unui ceas pun în mișcare acele acestuia. Interacțiunea dintre lucruri oferă un model acceptabil al univesului pentru că are sens, adică este inteligibil, dar nu pretinde a fi și adevărat. Mecaniciștii din secolul al XVII-lea, precum Descartes, Boyle și Huygens, au insistat anume asupra acestei calități sigure a modelului propus de ei. Avantajul acestui model consta în abandonarea conceptelor „stărilor de fapt” în favoarea explicației alcătuirii lucrurilor.

Indiferent de capacitatea modelului mecanicist de a se preta înțelegerii, limitele acestuia se întrezăresc în chiar fundamentul lui: ce legități anume determină interacțiunea dintre corpuri, ce provoacă ricoșarea a două corpuri care se ciocnesc? În acest punct, mecanicismul newtonian vine să îmbunătățească modelul propus, prin introducerea „principiilor active” care, pentru a se încadra în logica modelului și a se diferenția de aristotelicieni, sunt definite nu drept calități oculte ale lucrurilor, ci ca „legi generale ale naturii”. Explicațiile matematizate ale lui Newton, care nu descriau lumea de fapt, ci doar legitățile ce guvernează interacțiunea entităților ei constituente, eșuau, în viziunea timpului său, să se încadreze în domeniul filozofiei naturale, și răspundeau mai degrabă unor necesități practice, acest tip de cunoaștere deținând un statut intelectual inferior în ierarhia concepțiilor despre lume ale timpului respectiv. Cu toate acestea, Optica lui Newton a impus genul de cunoaștere în care instrumentalitatea era combinată cu filozofia naturală.

Ținând cont de eșecul mecaniciștilor de a prezenta lumea în sine, apare necesitatea revenirii, într-o oarecare măsură, la filozofia aristotelică, această revenire fiind reflectată în încercarea de clasificare a lumii. În ce fel clasificarea lumii ar contribui la cunoașterea ei? Prin asumpția că apartenența lucrului la un anumit grup deja spune ceva despre proprietățile lucrului studiat și despre relația lui cu lumea din jur. Cel mai reușit exemplu al clasificării lumii vine, desigur, de la biologi, printre care Linnaeus devine părintele taxonomiei, el fiind cel care clasifică lumea vie în dependență de afinitățile dintre caracterele speciilor. Dar mai pot fi menționați și Buffon cu a sa clasificare conform morfologiei, comportamentului și chiar utilității pentru oameni, Adanson care alege drept criterii diferențele în locul afinităților, precum și Jussieu pentru care funcția îndeplinită de un anumit caracter reprezintă criteriul cel mai plauzibil de clasificare.

Oricât de mult și-ar fi dorit taxonomiștii din secolul al XVIII-lea să apropie clasificările lor de modelul natural de organizare a lumii, pentru a putea pretinde la numele prestigios de filozofi naturali, totuși valoarea lucrării lor este mai mult instrumentală: clasificările permit încadrarea în categorii a specimentelor proaspăt descoperite, facilitează lucrul cercetătorilor și studierea naturii de către tinerii studenți. Cu toate acestea, clasificările au creat premize pentru apariția unei veritabile teorii naturale, în secolul al XIX-lea – teoria evoluției:

«Darwin avea să se bazeze pe taxonomie pentru a-și formula o mare parte din argumentele expuse în Originea speciilor, reinterpretând sensul acesteia sub forma unor arbori filogenetici. El nu a încetat niciodată să pună întrebarea dacă însuși sensul categoriei „specie” ar putea fi fost schimbat în mod radical de teoria sa, în așa fel încât practicile taxonomice anterioare vor trebui să fie puse la îndoială. Acest lucru nu ar fi fost în interesul său, întrucât taxonomia existentă îi furniza argumente valoroase. Taxonomiștii demonstraseră existența unor legături de filiație între specii; Darwin nu avea decât să explice ce înseamnă aceste legături într-un mod nou și, spera el, mult mai convingător.»

Dar, tot în secolul al XIX-lea, instrumentalitatea științei avea să prolifereze definitiv și, odată cu revoluția industrială, abordarea problemelor fizice se va face din perspectiva inginerului mecanic. Liniile de forță ale lui Faraday, deși nu se știa ce erau de fapt, existau pentru că aveau efecte reale, iar energia, deși un concept abstract, avea avantajul de a fi folosită ca procedeu de calcul pentru urmărirea schimbărilor din cadrul fenomenelor fizice, devenind astfel un element indispensabil. Chiar dacă fizicieni precum Thomson și Maxwell, în virtutea convingerii că inteligibilitatea rezultă nu doar din capacitatea de a manipula, încearcă să creeze niște modele ale eterului prin care s-ar propaga aceste linii și care să corespundă realității, formalismele propuse de ei, deși funcționau din punct de vedere instrumental, nu au fost satisfăcătoare în calitate de explicații ale filozofiei naturale.

Începând cu secolului al XX-lea, inteligibilitatea naturii avea să fie pusă în discuție, urmare a faptului că universul devine dintr-odată contraintuitiv și paradoxal, astfel încât cauzalitatea pierde teren. Desigur, este vorba despre ieșirea în scenă a mecanicii cuantice potrivit căreia lumina are proprietăți duale, fenomenele sunt probabilistice, iar incertitudinea este un principiu de bază.

Lucrurile devin încă mai confuze odată cu computerizarea bruscă și accelerată a demonstrațiilor științifice, care devin inaccesibile minții umane, nedumerirea referindu-se la inteligibilitatea unei soluții obținută printr-o demonstrație ininteligibilă.

Astfel, trăim într-o perioadă în care:

„oamenii care au depășit patruzeci de ani nu ar putea fi convinși că o demonstrație prin computer ar putea fi corectă, iar oamenii sub patruzeci de ani nu ar putea fi convinși că o demonstrație care a necesitat 700 de pagini de calcule scrise de mână ar putea fi corectă.”

Felul în care a fost explicată lumea de către știință s-a schimbat de la secol la secol, acumulându-se tot mai multe date empirice, care susțin teorii tot mai convingătoare, dar inteligibilitatea lumii în sine devine din ce în ce mai greu de asumat. Acest fapt poate că spune ceva despre limitele înțelegerii noastre, dar poate că nivelul de percepere a vastității universului material și a complexității fenomenelor care îl guvernează este și el o măsură a inteligibilității…

Editura: HERALD