Riscurile presupuse de orice confesiune sunt asumate și evitate cu grație de către studentul Teodor Baconsky în acest jurnal al „exilului” autoimpus. Se poate broda îndestulător pe marginea acestui volum care suportă cu brio testul unui breviar de aforisme, formă în descendență cioraniană către care aspira, în anii ’90, și autorul. Metajurnalul dezvăluie dubla determinare a scriitorului, chemat să dea seamă atât în fața unui potențial cititor, cât și în fața sinelui: „Cu cât se scrie jurnalul, cu atât mai des îl văd dezvăluit tale quale. Asta mă face mai puțin sincer (în sensul notației personale) dar și mai liber.” – p. 29. De remarcat însă că, în cei patru ani ai șederii pariziene, dincolo de relativa consecvență a notelor, Teodor Baconsky nu pierde frâiele acestei scrieri din ce în ce mai autonome. Jurnalul începe să capete propria ființă distinctă, dar tocmai acest fapt îi permite autorului să se rescrie în manieră coerentă: „Mă bucur de jurnal ca de un prieten; perfida fidelitate a oglindirii.” – p. 43.

Publicat în 2005, în urma unui filtru impus de distanța temporală, jurnalul parizian este un șantier pe care, între 1991 și 1994, se lucrează susținut, în paralel cu „șantierul tezei” de doctorat. Multiple reveniri, luări de poziție inconsecvente dar totuși statornice, analize tranșante urmate de îndoieli dintre cele mai zguduitoare relevă aspectul poliedric al acestui jurnal, pe de-o parte, dar și condiția unui eu fatalmente măcinat de dubiu și incertitudine, însetat de absolutul ce trebuie atins în orice trăire, pe de altă parte. Jurnalul pornește ca o tentativă de a pune ordine în gândire, ca o stavilă împotriva timpului care curge anonim („Aș vrea să-mi captez fluxul subiectiv, deformat sub acest început de rutină pariziană.” – p. 7), dar se transformă într-o veritabilă operă literară in statu nascendi. Diagonalele pe care se clădește constructul livresc sunt încă decelabile în spațiul interliniar, pe axa Sine-Celălalt-Lume („Nevoia de solitudine, pandant al nevoii de a iubi.” – p. 17). Declanșat ca o luptă contra rătăcirii și a diluării spirituale, jurnalul nu este depozitar al ideii sterile, ci observator fidel al unei lumi aflate la răspântie.

Autenticitatea confesiunii este garantată prin acest topos în care istoria se scrie pe măsură ce se trăiește. Jurnalul are aparența unei proiecții alcătuite din cadre scurte, din flash-uri intransigente. Dubla determinare de care dă dovadă scriitura este aceea care îl caracterizează pe autor. Fondul imanent este scindat între recunoștință și recunoaștere, între nevoia de a certifica o existență superioară și cea a pierderii în prozaic, între vizionarism și recluziune conservatoare: „Mi-e rușine de inconsistența acestui jurnal care e aceea a propriei mele vieți interioare. […] Mici întâmplări fulguitoare și nici măcar histrionismul unei bune înscenări.” (p. 85). Acestei conștiințe în devălmășie care ni se oferă pe tapet i se adaugă umbra Parisului, ce nu are nimic dintr-o Arcadie modernă; tribulația nu e exclusă în Hexagon, nu e topită în turnul de fildeș reprezentat de Bibliothèque du Saulchoir, de Musée Rodin, de Musée de Cluny ori chiar de universitate, locuri de studiu și necesară profunzime a solitarității. Scriitorul pendulează, în lumea sa construită pe coordonatele București-Paris, căci tocmai această lume îi este străină. Patria sa, așa cum afirmă și în paginile jurnalului, e una de hârtie. Dubla articulare a tânărului intelectual Teodor Baconsky îl constrânge să aspire spre afirmarea socială și să tânjească spre paradisul pierdut, pricinuit de tentația nihilistă, a retragerii din lumea percepută ca mondenă.

Parisul este nodul cultural al întâlnirii marilor intelectuali români de după decembrie 1989. Cercurilor boeme ale intelligentsiei le corespund, în stradă, (încă) sporadicele intersectări conjuncturale dintre conaționalii aparținând claselor inferioare, vectori ai provincialismului mioritic. Prin obiectivul necruțător al jurnalului se perindă siluete recognoscibile, de la Gabriel Liiceanu și Matei Vișniec, la Mircea Deac ori Dinu Flămând. Galeria acestor personalități este vastă, prilej de accese mizantropice („Exilul ca o scenă. Teatru de marionete.” – p. 47) și disimulate maliții. Cu toate că procesul amplu de susținere a tezei este centrul scrierii asezonate cu reflecții filosofice și comentarii în marginea textelor, cu pasaje ce dezvăluie un simț critic infatigabil, dar și o aplecare spre reflexivitate, jurnalul parizian nu este un vehicul pentru concepții academice nefertile. Dimpotrivă, din paginile sale se afirmă, cu hotărâre sau precaut, triumful (resemnat) al vieții, aplecarea spre anecdota elevată, plăcerea intelectului: „Și, deodată, ascultând un saxofon, îmi dau seama ce ridicol e să fii nefericit, când ești programat pentru beatitudine, corp simțitor de lumi inexistente.” – p. 100. Deși favorizează interioritatea, jurnalul nu se dezice din a crea o planșă de întâmplări care mustesc de clocotul spiritului. Pe lângă afirmații profetice cu privire la sine sau la starea națiunii, pe lângă sondarea stărilor interioare, pe lângă explorarea alterității – care pare să constituie una din marile plăceri ale autorului -, savuroase sunt referințele, fie că vorbim de muzică, cinematografie, artă etc. Jurnalul se dezvăluie (și) ca atelierul de lucru al unui om cult, preocupat și conștient de perfectibilitatea-i. Postfața din Lisabona (2003) se vrea a fi un corolar scris cu moderația omului deja matur, care să contrabalanseze fervoarea ideatică a documentului memorialistic. Se conturează, în final, imaginea inconsolabilului resemnat, nu departe însă de cea anterioară cu zece ani.

Dacă ar fi să găsesc un ultim merit acestui text, ar fi acela că îi conferă actualului Teodor Baconschi, prin notația neîngăduitoare, o surprinzătoare aură de concretețe. Tribulația din tinerețe anticipează urmarea. Despuiat de funcțiile și prestigiul căpătate ulterior, T. Baconsky din paginile jurnalului este intelectualul pretențios, nemulțumit, veșnic nemângâiat, dar și exponent al acelui „toujours plus haut”. Între posteritate și zbucium estetic al prezentului rămâne jurnalul, ca martor incoruptibil: „Mi-e frică să mă simt – sau să recunosc că mă simt neîmplinit, pentru că văd în asta cauțiunea unei longevități factice.” – p. 95.

curtea-veche-insula-cetatii-jurnal-parizian-1991-1994-cu-o-postfata-din-lisabona-2003Editura: Curtea Veche Publishing

Anul apariției: 2005

Nr. de pagini: 172

ISBN: 973-669-146-2

Share.

About Author

Avatar photo

« Pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice », zice un vers de-al lui Cărtărescu. Pentru mine, literatura a fost dintotdeauna interbelică fiindcă am perceput-o ca fiind situată la întretăierea a două realităţi, una provocatoare, iar cealalta blândă şi liniştitoare…pentru ca apoi ciclul să se repete, mereu şi mereu, la nesfârşit, ca o pace scurtă, trăită cu intensitate ori cu înfiorare, ca la auzul primelor gloanţe ce vestesc începerea luptei. Pe Bookhub nu voi încerca să realizez, de fapt, cronici de carte, ci voi rescrie, treptat, cronica unei pasiuni.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura