Un spectacol foarte dens, în care emoția și tehnicile actoricești se îmbină într-o asemenea măsură încât arta câștigă fătă tăgadă bătălia, stai, de fapt vorbim despre războiul cu timpul pierdut.
Acum sute de ani Descartes a schimbat din temelii discursul filosofic (n-a fost nici primul, dar nici ultimul care a făcut-o – filosofii au darul acesta de a relua discursul din cu totul alt unghid de vedere sau loc din când în când) cu a sa carte Discurs asupra metodei. Evident, o pledoarie pentru metodă (metoda fiind sinonimul perfect pentru cale), succesiunea aceea de pași care trebuie respectată întocmai dacă vrei să întemeiezi o teorie sau dacă vrei să ajungi la un rezultat. Și fiindcă nicio metodă n-are valoare în absența conținutului propriu, filosoful aduce în discuție și dovezile – probele – ce fel de dovezi sunt necesare (și suficiente) pentru ca rezultatul la care ajungem să fie neîndoielnic. Despre toate acestea și despre încă alte câteva este vorba în Proof, noul spectacol din repertoriul unteatru. Nu vă speriați, nu e aproape nimic filosofic în schimburile de replici dintre cele patru personaje, doar că finalul reprezentației mi-a închis frumos cercul reflecției, acel „Poate, nu știu!” fiind mai valoros decât câteva cărți de teorie citite în timp real.
Scena de la unteatru, de un auster voit întreținut, capătă viață prin jocul de lumini care aduce aminte de filmele anilor ´70 (există un cadru decupat intenționat și pe care-l revedem reluat în spectacol de cel puțin două ori – unul sau altul dintre personaje intră în scenă, dar rămâne lipit de intrare, fiind luminat de un spot de lumină care face unghi ascuțit pe peretele din spate). Singurele elemente de decor sunt masa și scaunele din jurul ei. Masa este simbolul stabilității, al nevoii de înrădăcinare, de raportare la un punct fix, dar și epicentrul tuturor îndoielilor, al tututor luptelor interioare și/sau cu cei din afară, cei din lumea reală. Nu-ți dai seama în ce măsură cei care locuiesc în casă (sau au locuit) ani de zile sunt capabili să trăiască și în afara ei, asta pentru că nu-i preocupă viața reală, ci teoriile matematice și să-și dovedească lor înșiși, înainte de orice, că sunt normali, că nu sunt nebuni. Așa ajung să se slujească de matematică pentru construcția celor mai aproape de perfecțiune demonstrații. Culmea este să-ți demonstrezi propria existență apelând la formule matematice, ceea ce se și întâmplă.
Catherine 25 de ani; Claire – sora mai mare, evadata în lumea reală; Robert – un matematician; Harold (Hal) Dobbs – profesorul de matematică al cărui mentor fusese Robert. Patru personaje care vin, rând pe rând, în prim-plan și încearcă să-și găsească rostul după ce Robert trece în altă dimensiune. Catherine este asumată integral de Dana Rogoz, care construiește cu foarte multă migală rolul unei tinere geniale, aflată în pragul nebuniei, doar pentru că nu știe ce valoare au îndoiala și eroarea. Ea credea că doar certitudinea este căutată în lumea reală și că doar cu certitudini poți construi relații și vieți. Devotată tatălui, nu se lasă fascinată de mintea acestuia, ci alege să lucreze cot la cot cu acesta, neasumându-și nicio clipă primplanul. Între cei doi intervine ca un factor disturbator al echilibrului Harold (Ionuț Vișan), un tânăr fascinat de Robert, dar care are și doza aceea de pragmatism care-l ține ancorat în lumea reală – predă, face parte dinr-o trupă de muzicieni, merge în cluburi, își trăiește viața. Se (re)întoarce în casa lui Robert doar pentru că dincolo de fascinație ghicim că are un profund respect pentru adevăr, iar ca să intri în posesia acestuia trebuie să cercetezi, să-l cauți. Foarte bine construită căutarea lui Harold de către Andrei și Andreea Grosu, care au lucrat fără grabă fiecare detaliu în parte, de la frământarea mâinilor, ridicarea din sprâncene și până la grosplanul dat de bucuria nestăvilită de a-și vedea confirmată cercetarea – relaționarea cu cele două surori devine una aproape firească, marcată de explozii de bucurie și curajul de a se face auzit. Claire (Florentina Țilea) o întruchipează pe sora mai mare, cea care ar trebui să fie rațiunea întruchipată și care sfârșește prin a se îndoi, iar asta înseamnă o evoluție, căci renunță treptat la toate ancorările de tip material (are o carieră la New York, o viață de familie „în standarde”). E interesant felul cum ea reușește să descompună fiecare prejudecată în parte, cum se dezbracă de tot ceea ce ține de formalismul unei vieți sociale conformiste până la disperare și încearcă să înțeleagă cum de-a fost posibilă (supra)viețuirea lui Catherine. O vezi cum renunță, rând pe rând, la prejudecăți și, mai înainte de orice, renunță să mai judece, doar pentru a face loc înțelegerii. Un rol asumat, pe care Florentina Țilea îl aduce cu brio în fața spectactorilor, dându-i credibilitate și îndepărtându-l de orice urmă de ridicol, cu alte cuvinte un rol lucrat în detaliu.
L-am lăsat la urmă pe Robert, un rol în care Marian Râlea arată ce poate; de la secvența din ultima parte a spectacolului, când trebuie să stea nemișcat la masă minute bune, cât timp ceilalți își „consumă” replicile (și este o nemișcare trăită, asumată în totalitate, privirea fiindu-i atât de expresivă, încât te lați purtat de ea) și până la momentele în care face tranziția aproape instantaneu de la stadiul de stafie la cea de personaj în viață. Are forță, are curaj, imersează profund în tainele personajului, astfel încât te aduce cu el acolo, în mijlocul bătăliei pentru normalitate. Miza lui nu este să arate celorlalți că nu este nebun, ci să le arate că ea, fiica cea devotată, este genială. Iar momentul în care „dovada” este evidentă tuturor zâmbește fericit și resemnat – se poate retrage în lumea de dincolo în liniște.
Un spectacol bazat pe un text (foarte) nou (în 2000 a avut loc prima reprezentație la Chicago), construit cu ajutorul a patru personaje care au, fiecare în parte, partituri excelent scrise, regizorului rămânându-i sarcina de a da culoare și măsură. Andrei și Andreea Grosu au reușit cu brio să aducă iubitorilor de teatru un spectacol care nu plictisește și care provoacă la revedere.
Proof – unteatru
de David Auburn
Traducerea: Anna Maria Popa si Costin Manoliu
Regia: Andrei si Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Light Design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Marian Râlea, Dana Rogoz, Ionuț Vișan, Florentina Ţilea
