Cronică de Violeta Stanciu
Motto:
„Scriitorul nu trebuie vreodată să se supere, orice s-ar scrie sau spune despre textele lui..”
În cadrul proiectului IV Romane, a avut loc, la Librăria Humanitas din Galați, lansarea cărții lui Adi G. Secară, intitulată Pirapitinga sau Hector la vernisaje, subintitulată „thriller estetic”.
Atât titlul, cât și subtitlul merită din plin atenția cititorului. Dacă primul face referire la un pește răpitor care poate căpăta forma metaforică iubirii, a facebook-ului sau a vieții reale înseși, subtitlul este validat în fiecare dintre paginile cărții, prin numeroasele aluzii culturale, de la cărți la filme și mituri mai mult sau mai puțin cunoscute. Este o carte care te provoacă la nivel intelectual, conducându-te în permanență fie pe tărâmuri familiare, fie în lumi încă neexplorate.
O radiografie culturală și clinică a dorinței, care pornește de la accepțiunile lui Platon despre eros și ajunge la cele contemporane vehiculate în amplul spațiu virtual al Facebook-ului, cartea lui Adi G. Secară este scrisă într-o vădită manieră postmodernistă reliefată, inclusiv cele patru trailere din final.
Încă din prima pagină, scriitorul setează cititorului un anumit univers de așteptare, susținând că orice asemănare este pur întâmplătoare, dar finalul contrazice vagul avertisment, prin enumerarea unor reguli dintr-un manifest redactat cu mai mulți ani în urmă, pe care susține că îl respectă.
Aluziile livrești numeroase te conectează la lumea literară în care autorul pare a trăi în mare măsură. Gesturile erotice, conversațiile, gândurile, au mereu trimiteri artistice, ca și când personajul, „prost de cuminte”, cum este catalogat, nu are un eu propriu, ci se refugiază permanent în spatele unui șablon cultural.
Declarația din incipit, o carte despre iubire și dorință, este doar parțial validată de conținut. E o carte despre dorință și rațiune, în fond. Dorința și erotismul sunt două coordonate consumate în mediul on-line, pe când cea care îi călăuzește viață este rațiunea, alături de datorie, confort, alinare și credință.
Pentru un scriitor, o astfel de carte nu poate avea decât un rol cathartic. Personajul își consumă fanteziile în mediul online ca apoi să revină la o viață călăuzită de alte principii. Întrebarea care se pune este care dintre personaje e mai autentic? Cel care se dezlănțuie verbal pe facebook, ori raționalul care renunță la împlinirea oricărei dorințe? E un joc al eurilor unui personaj captiv în mod concomitent în lumea reală și în cea virtuală. Aceasta din urmă îi dă mai multă libertate, pentru că poate renunța oricând la ea, cu o simplă deconectare de la internet sau cu ștergerea contului de facebook. Facil. Dar nu e totodată un act de lașitate și de neacceptare din partea personajului a unei suprarealități la care totuși s-a gândit și în care chiar a făcut figurație? Sau poate o lipsă a cunoașterii de sine, or, mai probabil, o criză a cunoașterii de sine? Cine nu a traversat-o măcar o dată în viață?
Limbajul licențios folosit în carte nu poate contraria pe nimeni (doar pe pudibonzi) dintre cei care au contact cu mediul online sau câteva lecturi de referință. El nu trebuie să acapareze atenția cititorului, pentru că “Pirapitinga” are valențe deosebite la cu totul alte niveluri.
Este, întâi de toate, o carte despre amărăciunea unei existențe în care omul se simte captiv, ca într-un acvariu. El este totodată devorator și devorat, incapabil să își asume un statut anume pentru că nu știe care dintre ele este mai rău. Apoi, este o ilustrare a tehnicii postmoderniste în care distincția autor-narator-personaj-cititor devine extrem de vagă. Utilizarea preponderentă a persoanei a doua te face să te întrebi în permanență unde anume te situezi în carte și în viață. În ce acvariu înoți.
Citind, am avut mereu impresia că personajele Laima și Loreena sunt unul și același, dar suprapunerea lor este doar parțial validată. În finalul romanului apare sugestia că toată conversația pe facebook a fost parte a unui joc pentru cartea Laimei. Un artificiu compozițional care deconcertează personajul masculin, îl năucește și îl întoarce cu gândul la alte iubiri eșuate.
Deși Laima ocupă un loc secund în economia romanului, este doar cea care realizează legătura între cei doi (Kipriani și Loreena), nu poți să nu observi superficialitatea ei declarată: „Eu chiar am cunoscut Marea Plictiseală”. Trăiește într-o lume a show-lui, în care cultura este doar pretextul pentru o derulare rapidă a vieții. O femeie zguduită interior, secătuită de orice resursă afectivă, o femeie pe care nici cei mai puternici stimuli emoționali nu o mai fac să trăiască. Cred că tot ce își dorește să demonstreze este că principiile morale ale lui Kipriani sunt doar o aparență, de aici și ideea de a-l ispiti pe facebook. Lumea e moartă, pare a susține Laima, principiile nu există, nici iubirea adevărată. De aici latura dramatică a personajului, în fond o femeie cultă devorată de un pirapitinga interior. Este Laima un regizor și, în același timp, un actant al unei lumi distopice?
Loreena pălește în comparție cu Laima, chiar dacă ea susține întreaga conversație erotică. Pare o victimă a jocului (auto)distructiv al Laimei, asemenea lui Kipriani. Aceeași frivolitate, însă, o mână și pe ea. Chiar și în conversațiile cu Andri ea este cea îndrăzneață, descriptivă până la detalii clinice, în timp ce el încearcă să păstreze o eleganță și o finețe chiar și în dialogul licențios.
Andrian Kipriani, un Ladima camilpetrescian, nu se poate dezice de fondul său cultural și spiritual nici când este devorat de dorința fizică. Face referire la sine ca fiind „un moralist”, „un lup îmblânzit”, în timp ce Laima îl consideră „încuiat” și „politicos„. Viața lui se consumă în interior chiar și atunci când e surprins în cadre externe (vernisaje, ieșirile în parc / la film cu familia). Apariția celor două femei, Laima și Loreena, îl scoate din starea sa acceptată, de fantomă a unei lumi estetizate, o lume care a debutat cu pierderea colecțiilor de reviste. Socrul, care reprezintă aici autoritatea socială, politică, morală, pare a-i strivi sau poate doar aplatiza virilitatea și vigoarea, făcându-l să oscileze între euri incerte și să își piardă, într-o oarecare măsură, identitatea erotică. Kipriani se consideră un „rasist estetician”, dar apare ca un intelectual derutat estetic, îndrăgostit mai degrabă de copii și surogate: Loreen seamănă cu Taylor Swift, Madona sculptată de Iasmina Corb este tot o copie, idila virtuală nu se concretizează. Nu întâmplător, în „Alte finaluri…” mărturisește: „și erai și nu erai, și iubeai și nu iubeai, trebuia iar să te pregătești să omori o parte din tine […]”. De altfel, reportarea la iubire este foarte nuanțată, dar întotdeauna conținând tușe negative: „iubire gheboasă”, „iubire schiloadă”, „iubire străină”, „iubire vrăjmașă altei iubiri”.
Ceea ce îți rămâne când termini cartea este frământarea că tu, cititorul, e posibil să te închini unui “zeu de plexiglas”, că trăiești o experiență de “umbră și vis”, că ceea ce iubești ește o aparență, că tu însuți ești o fantomă a unor principii. Din această perspectivă, cartea lui Adi G. Secară apare ca un eseu al sufletului unui om contemporan pe care superficialitatea și frivolitatea, deși cunoscute, nu îl ating în profunzime.
