În căutarea grăuntelui de poveste

Victoria Pătrașcu e o binecunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Și s-a văzut asta în fiecare replică din Lampio și grăuntele de lumină: fraze scurte, percutante, cu miez, dinamica schimbului de replici adecvată vârstei celor din sală (dovadă că regizorul a știut să pună în valoare textul), cuvinte nesofisticate, dar bine alese și m-am bucurat să aud o limbă română corect rostită și de o cursivitate din ce în ce mai rar întâlnită. Așa se face că Lampio și grăuntele de lumină e mai mult decât o poveste transformată într-un spectacol, e o foarte bună ocazie pentru copii să învețe să-și construiască propriile povești. Până la urmă, pe Lampio îl putem înlocui cu orice alt personaj și/sau animal preferat, iar prietenilor acestuia le putem da ce chip ne dorim noi. Totul este să ne dorim să povestim. Prin intermediul poveștilor copiii își dezvoltă vocabularul, dar învață și câte ceva despre emoții, empatie, compasiune și încă alte câteva valori importante în formarea viitorului adult.

Lampio și grăuntele de lumină e un spectacol cu destul de puține personaje, astfel încât copiii să nu obosească căutând centrul/centrii de acțiune în scenă. Regizorul Tony Adam a ținut cont de vârsta spectactorilor, dar și de subiectul în sine, cheia întregii montări fiind mesajul transmis și mai puțin felul cum alege să o facă. Deși, paradoxal, a știut să dinamizeze adecvat scenele, alternând schimburile de replici cu momentele de dans și/sau muzică, ultimele foarte bine construite și bazându-se pe niște voci foarte bine lucrate (Tudor Cucu Dumitrescu o să ajungă mare dacă se ține de treabă și dacă-și șlefuiște în continuare talentul. Cu o distribuție uniformă din punctul de vedere al talentului și al prestațiilor în sine, nu putem vorbi de vârfuri, dar putem vorbi de o echipă de actori sudată, de oameni care se bazează unii pe ceilalți și care se cunosc foarte bine, astfel încât eventualele bâlbe sunt acoperite din mers.

Scena este parcă desprinsă dintr-un vis de copil. Deși acțiunea se petrece într-o pădure nu vedem copacii, ci doar proiecțiile lor, așa cum își imaginează de multe ori copiii pădurea. Nu degeaba se folosește expresia „de basm” atunci când se vrea a se descrie ceva foarte frumos. Așa și cu scena din Lampio și grăuntele de lumină – e cu adevărat desprinsă dintr-un basm (păcat că contrastează nepermis de mult cu sala, aceasta fiind dominată de vetust și neîngrijit). Cristian Marin, scenograful spectacolului, chiar a dat în mintea copiilor și a creat o pădure care nu sperie, doar încântă. Iar costumele sunt superbe, până în cele mai mici detalii, combinând notele de poveste/ireal cu cele de actualitate (costumele iepurașilor, ba chiar și ale bufnițelor). Să nu uit: costumul lui Noctilunga mi-a plăcut foarte mult, poate și pentru că Ștefan Rebeja (actorul) și-a intrat foarte bine în rol.

Dacă nu știți cum să-i faceți pe cei mici să caute poveștile un bun început este spectacolul Lampio și grăuntele de lumină. Cu condiția să-i învățați să și asculte ceea ce se spune pe scenă (spun asta pentru că am avut în spatele meu două mame care-și încurajau copiii să vorbească pe replicile actorilor sub pretextul încurajării, ceea ce nu se face, orice ar fi!). O să aveți parte de o oră distractivă, chiar și voi, părinții. Lampio și grăuntele de lumină e genul de spectacol iubit de copii, dar și de adulți, deopotrivă, ceea ce se întâmplă mai rar.