În căutarea cărţii perfecte

Primul meu text pentru BOOKHUB nu va fi o recenzie de carte. Pentru că nu sunt o profesionistă a criticii literare şi nici experienţă nu am. Sunt, însă, o profesionistă a simţurilor, când vine vorba de cărţi. Adică ciulesc urechile şi aud vorbindu-se de vreo carte care mi se pare interesantă, îi reperez coperta şi o parcurg vizual cu nesaţ, îi pipăi paginile pentru a le simţi textura şi, eventual, relieful literelor tipărite, îi adulmec aroma inconfundabilă de tuş de tipografie şi, în final, îi simt gustul dintr-un singur fragment citit pe fugă, în librărie, ca apoi să o savurez pe îndelete, acasă… Însă la cărţi, simţul după care mă ghidez cel mai mult este acela al inimii, al intuiţiei, al modului în care o carte mă face să mă mut, “cu arme şi bagaje”, în universul ei, mă face să simt că trăiesc mai mult în carte decât în viaţa mea de zi cu zi, şi care atinge o coardă neştiută din mine care vibrează până la obsesie…

Acesta este, pe scurt, ritualul meu de cititoare, care a citit un zid de cărţi şi care continuă să caute, cu disperare, cartea perfectă. După părerea mea ea încă nu a fost scrisă, în ciuda faptului că se scriu cărţi din negurile îndepărtate ale vremurilor şi tot mai multe cărţi apar în fiecare zi, mai seducătoare, mai răvăşitoare…

În căutarea cărţii perfecte am întâlnit cărţi de toate felurile, cărţi totale, care ating subiecte vitale, dragostea, moartea, pierderea libertăţii, boala, crima ca mijloc de supravieţuire, prietenia şi trădarea, gelozia şi tot ce e mai important pentru noi, oamenii, aşa cum mi s-a părut a fi “Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, cărţi ale copilăriei, ludice şi nostalgice, cum ar fi “În casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu sau “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, cărţi de poezie care fie îţi zugrăvesc universul în care te mişti, însă în culori pe care deşi le-ai perceput, nu le-ai văzut, cum e poezia lui Mircea Cărtărescu din volumul “Faruri, vitrine, fotografii”, sau poezia inefabilă, care te face să ieşi din corp şi să priveşti la tine din înaltul cerului, a lui Nichita Stănescu, din volumul “O viziune a sentimentelor”, sau cărţi în care te îndrăgosteşti iremediabil de decadenţa unui oraş, prin ochii plini de dorul bolnăvicios al unui boier cuprins de molima iubirii şi de frica unui Trimis care nu are să mai vină, cum e “Săptămâna nebunilor”, de Eugen Barbu, sau cărţi care te fac să îţi reevaluezi viaţa, să preţuieşti fiecare gest de frumuseţe sau bunătate, cum e “Marile bucurii şi marile tristeţi”, de Augustin Cupşa, şi Doamne, câte mai sunt! Dar, iată, observ că am pomenit doar cărţi scrise de autori români (şi doar câteva, iertare, că sunt multe altele, cel puţin la fel de memorabile)… Eu iubesc literatura română, care se pliază perfect pe fondul meu sufletesc şi dacă, poate, nu în fiecare zi conştientizez sentimentul patriotic, când vine vorba de literatura română, mă simt mândră de ţara mea oricând!

Am început să citesc, mai consistent, în clasa a patra, iar romanul care mi-a deschis, iremediabil, gustul pentru literatură, este un roman cvasinecunoscut şi poate de o valoare literară îndoielnică. Totuşi, am lipsit o zi de la şcoală pentru a-l termina de citit, pentru că nu-l puteam lăsa din mână… “Vin ploile”, de Louis Bromfield, este o carte ce se petrece în India colonială, în sezonul Musonului care face ravagii şi ale cărui urmări determină o reacţie de solidaritate umană între englezi, infatuaţi şi rigizi până mai deunăzi şi indieni umili, dar bogaţi şi foarte nuanţaţi sufleteşte. Era prima oară când veneam în contact cu exotismul Indiei şi cu conservatorismul Angliei, puse în antiteză, iar povestea mi s-a părut pur şi simplu ataşantă, chiar şi prin simplul fapt că autorul găseşte o cale de a aduce aceste două lumi împreună, pentru o cauză bună, iar la nivel individual, de încercarea personajelor de a se regăsi şi a redescoperi sensul vieţii. După această lectură, am rămas cu o sete neostoită de a citi şi cu dorinţa, neîndeplinită încă, de a vizita India. Dar de atunci au mai fost multe lumi pe care le-am descoperit prin cărţi şi multe locuri pe care să îmi doresc, tot atât de mult, să le vizitez.

Şi atunci când sunt în altă parte, în vizită, cu treabă sau aiurea, dacă pot, intru într-o librărie… şi de cele mai multe ori, nu ies cu mâna goală. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută, la Sinaia şi Braşov, unde cu greu m-am abţinut să nu iau cel puţin un raft de bibliotecă cu mine.

Iată mărturia…

Dar, poate că de câteva dintre aceste cărţi, sau altele, voi povesti altădată…Cine ştie, poate voi încerca şi o recenzie!

Sunt sigură că fiecare cititor are propria poveste de dragoste cu cărţile care şi-au pus amprenta pe existenţa lor. Eu v-am spus-o pe a mea în câteva cuvinte, dar, în ce mă priveşte, un lucru este cert, anume că, odată prinsă de această dragoste, ea este fără de sfârşit.