Florin Fieroiu face un lucru admirabil cu noul spectacol intrat în repertoriul Teatrelli la sfârșitul lunii noiembrie: decodează mișcarea caracteristică și regăsibilă în spațiul contemporan, astfel încât diferențele intergeneraționale să fie reduse la minim. De fapt, nu despre diferențe este vorba aici, cât despre conflicte. Care sunt evidente, preluate și rostogolite într-o mișcare care alternează între continuu și discontinuu până la epuizarea totală (fizică, dar mai ales mentală) a protagoniștilor: oamenii timpului prezent. Patru performeri, cărora li se adaugă în permanență Vocea, două cupluri aparent din două generații diferite, cu obiceiuri și probleme diferite, care încearcă să-și găsească propriile soluții la problemele cu care se confruntă. Parte din ele sunt recunoscute și, implicit, asumate și rezolvate, dar cele mai multe dintre acestea degenerează în adevărate angoase și anxietăți greu de dus. Nimic nou până aici, se tot vorbește despre asta de ceva ani încoace, iar numărul proiectelor artistice care au drept pretext sau cauză aceste probleme se înmulțesc într-un ritm din ce în ce mai alert. Numai că Florin Fieroiu iubește prea mult arta, ca să se folosească de tertipuri sau de superficialități, de aceea URBAN GIF SHOW are și mai multe straturi de lectură.
Credit foto: Andrei Gîndac
Vorbim despre un performance, în primul rând. Sau de o instalație umană în care corpul uman (mișcarea și vocea din off), sunetul și proiecțiile video au întâietate pe rând, în momente diferite. Canvasul este toată sala de la Teatrelli, schimbată total (recunosc, pe placul meu 100%), podeaua albă completând albul scenei. În opoziție cu scena este locul unde stau cei din echipa tehnică, iar deasupra lor – foarte interesant – se vede etajul cu birouri (nu știu dacă au lăsat intenționat să se vadă rafturile și bibliorafturile cu documente, monitorul computerului etc., dar a fost o completare foarte potrivită a decorului, pentru că mare parte din dramele sociale se datorează acestei eterne negocieri între „cât stăm la serviciu și cât timp acordăm familiei). Succesiuni de imagini urbane, multe dintre ele răsturnate sau blurate, cu multe dintre ele distorsionate sau parțial șterse, care se derulează în ritmul muzicii atât pe fundalul scenei, cât și pe podeaua unde se mișcă cei patru actori. Între ecran și cei patru este Vocea, la înălțime și înspre dreapta scenei. Ea se aude, orice ar fi și oricâtă dramă și tensiune ar fi pe scenă. Nu e deloc întâmplătoare amplasarea ei, a Vocii, acolo, pe un skateboard răsturnat, pentru că nu poți ajunge la ea (deci nimic nu o poate atinge), dar nici nu o poți ignora (are efecte hipnotice, pe alocuri). Ea joacă rol de „vocea rațiunii”, dar și de „vocea poporului”, a Eului social. Dar, în cea mai mare parte a timpului joacă rolul de narator, pur și simplu își asumă rolul de a duce mai departe povestea, de a-i face auziți pe protagoniști.
Credit foto: Andrei Gîndac
Cei patru sunt anonimii de lângă noi, până la urmă suntem chiar noi pierduți în marea mulțime socială, marea masă de indivizi-ce-contează-la-număr-și-atât. Bărbatul cu cămașă în dungi sau femeia cu vestă galbenă, astfel sunt „nominalizate” personajele la momentul când atenția cade pe ele, deci când acestea preiau acțiunea. Dinamica dintre cei patru este una disfuncțională, în mod evident avem nevoie de minute în șir ca să înțelegem cu adevărat ce se întâmplă sub ochii noștri. Și da, de la un moment încolo totul capătă sens, semnificație, iar corpul uman devine semnificant. Florin Fieroiu a studiat cu multă atenție gif-urile atât de des întâlnite în mediul online (și mai cu seamă pe facebook) și și-a dat seama că în fond oamenii au ajuns să înlocuiască vechile pârghii și mișcări mult mai ample și mai elaborate ale corpului uman cu altele fracturate, care aduc în prim-plan sciziunile, fracturile și conflictele etern nerezolvate dintre minte și corp, dintre materie și spirit. E dificil momentul în care realizezi că, de fapt, așa se mișcă mai toți tinerii din ziua de astăzi: gesturi rămase în aer, bruște sau ilogice. E plin de senbilitate, pentru că realizezi că mare parte din vină o purtăm noi, cei din generațiile mature, care ne-am desprins prea repede de visurile tinereții și le-am dat prea repede aripi unor oameni care nu știau la ce folosesc acestea. Și din acel moment, totul capătă alt sens: imaginile nu-ți mai par răsturnate, jocurile de lumini devin „conforme cu realitatea”, gesturile schizoide ale celor patru sunt și gesturile tale (te recunoști în oglinda dimineții, când îți vine să spargi totul și să te ascunzi, doar pentru că n-ai chef să vezi pe nimeni etc.), iar zgomotele devin muzică. Conflictele, nonsensurile și lucrurile mărunte care-i despart pe cei patru, care-i îndepărtează unul de celălalt, se așează firesc și între spectactori și performeri, astfel încât scena ți se pare animată și bogată din punct de vedere scenografic, când, de fapt ea este goală, doar cu cei patru actori mișcându-se continuu.
Credit foto: Andrei Gîndac
URBAN GIF SHOW este un spectacol total, în care performerii (și mă refer inclusiv la Vlaicu Golcea care stă la pupitrul tehnic) se întrebuințează serios, la un nivel al intensității greu de atins de mulți dintre colegii lor de breaslă. Excelentă condiția fizică a tuturor, după cum excelentă coordonarea: se simt și se urmăresc reciproc, fără să pară că depun efort în acest sens, după cum Nicoleta Lefter îi „supraveghează” de la înălțime într-un mod cât se poate de firesc, aproape că respiră simultan cu fiecare dintre cei patru „activi”. Îi cunosc pe toți din alte spectacole și le știu potențial creativ, dar recunosc că Florin Fieroiu a reușit să-i scoată din zona de confort, să-i provoace și să-i aducă la un nivel la care nici măcar ei nu cred că visau. A lucrat pe detaliu, dar fără să piardă ansamblul din vedere, a dat voie fiecăruia dintre ei să se afime (și să confirme), dar fără să sacrifice armonia, a creat diagonale în cele mai neașteptate momente ale spectacolului, a adus conflictul la momentul maxim când credeai că nimic nu se mai poate întâmpla. Un spectacol pus sub semnul coerenței ideii regizorale, un spectacol în care se vede obsesia pentru detaliu și munca cu fiecare artist în parte, un spectacol în care nimic, dar nimic nu e întâmplător: de la manșetele roșii cu șireturi negre ale Vocii și până la pantofii albaștri de catifea ai lui Paul Cimpoieru, de la bustiera tricotată a Alexandrei Mihaela Dancs la ghetele gri cu galben ale Simonei Dabija, de la tăietura costumului lui Denis Bolborea la felul cum sunt amplasate boxele în sală.
Credit foto: Andrei Gîndac
Știu că performerii spectacolului au fos selectați în urma unui casting la care au participat 150 de actori și dansatori. Recunosc aici profesionalismul coregrafului. Poate că de aceea, deși mișcările în sine, luate separat, enervează, te scot din minți, când sunt puse într-un continuum dau o imagine a firescului cotidian, spun o poveste. Că e tristă, nici nu mai contează. Dar da, simți că te doare realitatea! M-am reîntâlnit cu universul sonor al lui Vlaicu Golcea (încă surprinzător pentru mine, deși îl ascult de ani de zile) și am înțeles, pentru a nu știu câta oară, cât de important este scenograful. Un performance prin care Teatrelli schimbă strategia repertorială, o schimbare riscantă, dar pe placul meu în totalitate. Sper să vină curând și alte proiecte la fel de provocatoare și de ofertante pentru actori.
URBAN GIF SHOW – Teatrelli
Florin Fieroiu (concept), Vlaicu Golcea (muzică) Cristina Milea (scenografie), Elise Wilk (poeme urbane), Ioana Ilaș-Bodale și Mircea Ilaș (video și grafică).
Performeri: Nicoleta Lefter, Alexandra Mihaela Dancs, Paul Cimpoieru, Denis Bolborea, Simona Dabija și Vlaicu Golcea.
