În această carte se află două texte pur şi simplu alternate; ar putea aproape să pară că nu au nimic în comun, dar, cu toate acestea, sunt inextricabil întreţesute, ca şi cum niciunul din cele două nu ar putea exista singur, ca şi cum doar din întâlnirea lor, din această lumină îndepărtată pe care o aruncă unul asupra celuilalt, s-ar putea revela ceea ce nu este niciodată spus până la capăt într-unul, niciodată spus până la capăt în celălalt, ci numai în firava lor intersecţie.
Unul dintre texte aparţine pe de-a întregul imaginarului: este un roman de aventuri, reconstituirea arbitrară, însă minuţioasă, a unei fantasme copilăreşti, evocând o cetate condusă după idealul olimpic. Celălalt text este o autobiografie: naraţiunea fragmentară a unei vieţi de copil, în timpul războiului, o naraţiune săracă în isprăvi şi amintiri, pusă cap la cap din resturi împrăştiate, absenţe, uitări, îndoieli, ipoteze, mici anecdote. Povestea cu aventuri, în schimb, are ceva grandios, poate chiar suspect, căci începe prin a relata o istorie pentru ca deodată să se lanseze într-alta: în această ruptură, în această spărtură, ce suspendă naraţiunea în jurul nu se ştie cărei aşteptări, se găseşte locul iniţial, de unde a ieşit această carte, punctele de suspensie de care s-au agăţat firele rupte ale copilăriei şi trama scriiturii.
Georges Perec
Născut la data de 7 martie 1936, din părinţi evrei polonezi naturalizaţi în Franţa, la vârsta de patru ani scriitorul îşi pierde tatăl, mort pe front, iar mama, doi ani mai târziu deportată la Auschwitz, este confirmată ca dispărută la 11 februarie 1943. Departe de dorinţa de a avea o diplomă universitară, Perec îşi abandonează studiile de istorie, începute la Sorbona, ocupându‑se de lectură şi scris. În 1965 primeşte premiul Renaudot pentru primul său roman publicat, Les Choses, iar în 1978, obţine premiul Médicis pentru La vie mode d’emploi.
Fragment
XXXVI
Atletul W nu are nicio putere asupra vieţii lui. N‑are nimic de aşteptat de la timpul care trece. Nici alternanţa zilelor şi nopţilor, nici ritmul anotimpurilor nu‑i vor fi de vreun folos. Va îndura cu egală rigoare ceţurile nopţii de iarnă, ploile reci ale primăverii, căldura toridă din după‑amiezile de vară. Fără îndoială, poate aştepta ca Victoria să‑i îmbunătăţească soarta: însă Victoria e atât de rară, şi atât de adesea derizorie! Viaţa Atletului W nu‑i decât un efort înverşunat, neîncetat, urmărirea extenuantă şi zadarnică a acelei clipe iluzorii când triumful va putea aduce odihna. Câte sute, câte mii de ore copleşitoare pentru o secundă de seninătate, pentru o secundă de calm? Câte săptămâni, câte luni de istovire pentru o oră de relaxare?
Să fugi. Să fugi pe zgură, să fugi prin mlaştini, să fugi prin noroi. Să fugi, să sari, să arunci greutatea. Să te târăşti. Să te laşi pe vine, să te ridici. Să te ridici, să te laşi pe vine. Foarte repede, din ce în ce mai repede. Să alergi în cerc, să te arunci la pământ, să te târăşti, să te ridici, să alergi. Să rămâi în picioare, în gardă, ore, zile, zile şi nopţi. Pe burtă! În picioare! Îmbracă‑te! Dezbracă‑te! Îmbracă‑te! Dezbracă‑te! Aleargă! Sari! Târăşte‑te! În genunchi!
Scufundat într‑o lume scăpată din frâu, necunoscând Legile care îl strivesc, torţionar sau victimă a colegilor săi, sub privirea ironică şi dispreţuitoare a Arbitrilor, Atletul W nu ştie unde îi sunt adevăraţii duşmani, nu ştie că i‑ar putea învinge şi că asta ar fi singura Victorie adevărată pe care ar putea‑o repurta, singura ce l‑ar elibera. Însă viaţa şi moartea i se par de neocolit, înscrise o dată pentru totdeauna într‑un destin odios.
Există două lumi, cea a Stăpânilor şi cea a sclavilor. Stăpânii sunt inaccesibili şi sclavii se sfâşie între ei. Însă chiar şi asta, Atletul W n‑o ştie. Preferă să creadă în Steaua lui. Aşteaptă să‑i surâdă norocul. Într‑o zi, Zeii vor fi cu el, va extrage numărul câştigător, va fi cel pe care întâmplarea îl va alege pentru a duce până la arzătorul central Flacăra olimpică, fapt care, dându‑i gradul de Fotofor oficial, îl va scuti pentru totdeauna de orice corvoadă, îi va asigura, în principiu, o protecţie permanentă. Şi se pare că, de fapt, toată energia lui s‑ar consacra acestei unice aşteptări, acestei unice speranţe a unui miracol mizerabil ce îi va permite să scape de lovituri, de bici, de umilinţe, de frică. Una din trăsăturile supreme ale societăţii W e că interoghezi fără încetare destinul: din miez de pâine frământat mult timp, Sportivii îşi fac arşice, mici zaruri. Interpretează trecerea păsărilor, forma norilor, a băltoacelor, căderea frunzelor. Colecţionează talismane: un cui din încălţămintea unui Campion olimpic, o unghie de spânzurat. Prin camere circulă jocuri de cărţi sau de tarot: norocul hotărăşte împărţirea saltelelor, a raţiilor şi a corvezilor. Competiţiile sunt însoţite de un întreg sistem de pariuri clandestine, pe care Administraţia îl controlează pe sub mână prin intermediul oficialilor săi mărunţi. Cel care nimereşte în ordine numerele matricole ale primilor trei dintr‑o Probă olimpică are dreptul la toate privilegiile lor; cel care le nimereşte în dezordine e invitat să împartă cu ei masa triumfală.
Societăţile corale în uniforme înzorzonate cântă Imnul bucuriei. Mii de porumbei şi de baloane multicolore se eliberează în văzduh. Precedaţi de steaguri imense cu inelele înlănţuite pe care vântul le face să fluture puternic, Zeii Stadionului pătrund pe piste, în şiruri impecabile, cu braţele întinse înspre tribunele oficiale de unde înalţii Demnitari W îi salută.
Trebuie să îi vezi, Atleţii care, cu ţinutele lor vărgate, seamănă cu nişte caricaturi de sportivi de la 1900, ţâşnind cu coatele la corp, pentru un sprint grotesc. Trebuie să îi vezi pe aruncătorii ale căror greutăţi sunt nişte ghiulele, pe săritorii cu gleznele înlănţuite, pe săritorii în lungime ce cad greu într‑o groapă plină de urină animală. Trebuie să îi vezi pe luptătorii făcuţi cu ou şi cu oţet, trebuie să îi vezi pe alergătorii de fond ţopăind în pas săltat ori în patru labe, trebuie să îi vezi pe supravieţuitorii maratonului, şchiopi, tremurători, înaintând iute şi cu paşi mici între două şiruri strânse de Arbitri de tuşă înarmaţi cu nuiele şi bâte, trebuie să îi vezi, Atleţii scheletici, cu chipul pământiu, cu şira spinării mereu îndoită, craniile chele şi lucioase, ochii plini de panică, plăgile purulente, toate aceste mărci de neşters ale unei umiliri fără sfârşit, ale unei terori fără capăt, toate aceste dovezi administrate în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare secundă, ale unei zdrobiri conştiente, organizate, ierarhizate, trebuie să vezi funcţionând maşina asta enormă, a cărei fiecare rotiţă participă, cu o eficacitate implacabilă, la nimicirea sistematică a bărbaţilor, pentru a nu mai găsi surprinzătoare mediocritatea performanţelor înregistrate: cursa de 100 de metri se aleargă în 23”4, cea de 200 de metri în 51”; cel mai bun săritor n‑a depăşit niciodată 1,30 m.
*
Cel care va pătrunde într‑o zi în Fortăreaţă nu va găsi la început acolo decât o înşiruire de încăperi goale, lungi şi gri. Zgomotul paşilor săi răsunând sub înaltele bolţi betonate îl va înfricoşa, însă va trebui să‑şi continue multă vreme drumul înainte să descopere, îngropate în adâncurile pământului, vestigiile subterane ale unei lumi pe care va crede că a uitat‑o: grămezi de dinţi de aur, verighete, ochelari, mii şi mii de haine grămadă, fişiere prăfuite, stocuri de săpun de proastă calitate…
