BookHUB vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul “Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide, apărut de curând la Editura Polirom, în Colecţia “Biblioteca Polirom. Esenţial”. Volumul a fost tradus în premieră în limba română (din franceză) de Magda Răduţă.

 

Despre carte:

Publicate mai întîi în revistele literare pariziene din preajma anilor 1900, scrierile de tinereţe reunite în Întoarcerea fiului risipitor dezvăluie un André Gide aflat la începutul fascinaţiei sale pentru modernism. Cele şase „tratate” (proze poetice şi secvenţe dramatizate) sunt construite după tiparul artelor poetice simboliste, dar amintesc şi de maniera în care scriitura modernistă revizitează şi remodelează mituri antice. Trecând de suprafaţa parabolei biblice, de clasicul episod homeric sau de povestea orientală, tânărul Gide face din „tratatele” sale o demonstraţie a unor teme esenţiale pentru modernism: individualitatea torturată, angoasa, refuzul legilor colectivităţii.

 

Fragment în avanpremieră:

Cărţile nu sunt, poate, un lucru prea necesar; la început erau de‑ajuns câteva mituri, religia se ţinea numai în ele. Poporul se mira când le afla şi adora fără să înţeleagă; aplecaţi cu luare‑aminte peste imaginile adânci, preoţii desluşeau încet înţelesul intim al hieroglifelor. Apoi s‑a vrut o explicaţie; cărţile au amplificat miturile; dar câteva mituri erau de‑ajuns.

Aşa a fost cu mitul lui Narcis : Narcis era din cale‑afară de frumos  – şi de aceea neprihănit; arăta numai dispreţ Nimfelor – fiindcă era îndrăgostit de sine însuşi. Nici o adiere nu tulbura izvorul spre care, împăcat, se apleca şi‑ntreaga zi îşi privea chipul… Ştiţi povestea. Şi totuşi nu ne oprim din a o spune. Toate lucrurile sunt deja spuse; dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie s‑o iei mereu de la capăt.

Azi nu mai e nici râu, nici ţărmul lui; metamorfoza s‑a sfârşit, la fel şi florile ce se‑oglindeau în apă; n‑a mai rămas nimic afară de Narcis, aşadar, un Narcis visător şi retras înspre ceţuri. În ceasul zadarnicei monotonii el stă tulburat şi inima‑i nesigură se tot întreabă. Vrea să cunoască în sfârşit ce formă‑i are sufletul; trebuie să fie, o simte, uşor de îndrăgit, dacă se ia după cum tresare prelung; dar chipul! dar oglindirea‑i! Ah! Să nu ştii dacă te iubeşti… să nu‑ţi cunoşti propria frumuseţe!

Mă pierd în lumea fără linii din jur, care nu‑şi contrazice întinderile. Ah! Să nu poţi să te vezi! o oglindă! o oglindă! o oglindă! o oglindă!

Şi Narcis, care nu se îndoieşte că forma îi e undeva, se ridică şi pleacă în căutarea contururilor pe care atâta le doreşte, să‑şi înfăşoare‑n ele, în sfârşit, sufletul infinit.

Pe ţărm, la râul timpului, Narcis se‑opri. Apă de‑nchi­puiri şi de moarte, pe care anii se scurg şi trec. Maluri goale, ca stinghii în care e cuprinsă unda, ce îţi întoarce înfăţişarea; în care nimic nu desluşeşti de dincolo de apă; căci îndărătul ei se‑ntinde golul. Un jgheab poso­morât, letargic, ca o oglindă aproape lipită de pământ; dacă nu i s‑ar simţi curgerea, apa aceasta împâclită prin nimic nu s‑ar deosebi de‑mprejurimile făr’ de culoare.

De departe, Narcis crezu că râul e un drum şi, cum se plictisea, căci era singur în întinderea de cenuşă, se‑apropie, să vadă dacă trece ceva pe el. Îşi propti mâinile în malul ca o stinghie şi se‑aplecă în felul de‑acum obişnuit. Şi iată cum, pe când priveşte, o pală‑alcătuire se naşte, tremurată. Flori de pe râu, trunchiuri de arbori, fărâme răsturnate de cer albastru, o fugă de imagini iuţi care numai pe el îl aşteptau să le dea viaţă şi care sub ochii lui se colorează. Apoi colinele prind să se deschidă şi codrii se întind prin văi, vederea lor se ondulează cu valurile deodată, mereu altfel în apa mişcătoare. Narcis se uită şi se minunează; dar, fiindcă şi una, şi celălalt se leagănă, nu înţelege el prea bine dacă sufletul lui e‑acela ce porunceşte către undă, sau unda‑i cea care conduce.

Unde se uită Narcis e prezentul. Din viitorul cel mai depărtat, lucrurile, încă nefăcute, se‑nghesuie către fiinţă; Narcis le vede, apoi ele trec; se scurg către trecut. Narcis, curând, găseşte că e mereu acelaşi lucru. Se întreabă; apoi cade pe gânduri. Mereu aceleaşi forme trec; nu le deosebeşte decât elanul undei, singur. De ce‑s mai multe? sau, mai bine, de ce‑s aceleaşi? Înseamnă că sunt imper­fecte, de asta reîncep mereu… şi toate, se gândeşte el, se grăbesc şi se aruncă spre forma cea dintâi, pierdută, cristalină, paradisiacă.

Narcis visează la paradis. […]

Paradisul nu era întins; perfectă, fiecare formă se desfăcea numai o dată; o grădină era prea de ajuns să le încapă. – Dacă era sau nu, ce ne pasă? dar aşa era, dacă era. Totul se închega într‑o înflorire necesară şi totul era, în perfecţiunea‑i, aşa cum trebuia să fie. – Şi toate rămâneau în neclintire, căci nu tânjea nimic să fie altfel. Singură gravitaţia, în calmul ei, făcea încet alcă­tuirea să se mişte.

Şi cum nici un elan nu încetează, nici în Trecut cum nici în Viitor, Paradisul nu se afla în devenire – el doar era, dintotdeauna.

Cast Eden! Grădină a Ideilor! unde formele, ritmice şi sigure, fără strădanii îşi arată numărul; unde fiece lucru era chiar ce părea a fi; şi unde să aduci dovadă n‑avea nici un folos.

Eden! unde suflările melodioase se ondulau în curbe gândite dinainte; unde cerul îşi boltea azurul pe deasu­pra pajiştii simetrice; unde păsările erau de culoarea timpului şi fluturii ţeseau pe flori armonii providenţiale; unde roza e roză fiindcă e verde cărăbuşul, care vine la ea tocmai să i se‑aşeze pe petale. Totul era perfect precum un număr şi se scanda firesc; din linii un acord se desprindea; peste grădină plana constant o simfonie.

În centrul Edenului, Yggdrasil, copacul logaritmic, îşi adâncea‑n pământ rădăcinile vitale şi răspândea jur‑împrejur, peste iarbă, umbra frunzişului său des, de unde singură Noaptea se desfăcea. În umbră se sprijinea de trunchi cartea Misterului – în care stă scris adevărul ce trebuie cunoscut. Şi vântul, suflând în frunze, întreaga zi şoptea hieroglifele necesare.

Adam, religios, pleca urechea. Unic, încă nesexuat, şedea la umbra arborelui uriaş. Omul! Ipostază a lui Elohim, ison al Divinităţii! Pentru el, prin el, formele sunt aduse la viaţă. Stând nemişcat în mijlocul acestei feerii, el o priveşte cum se mişcă.

Dar, spectator forţat în toată vremea să stea doar să privească, se satură curând. Totul se joacă pentru el, da, o ştie, dar el, el însuşi… pe sine însuşi nu se vede. Şi‑atunci, ce să‑i aducă restul? ah! de s‑ar vedea! Desigur că‑i puternic, fiindcă e creator şi lumea‑ntreagă atârnă la un semn al privirii sale – dar ce ştie el, de fapt, despre puterea lui, dacă rămâne nemărturisită? De‑atâta vreme contem­plă lucrurile, că a‑nceput să creadă că el şi ele sunt tot una : să nu ştii unde te opreşti – să nu ştii până unde ajungi! Fiindcă, la urma urmei, e robie când nu‑ndrăz­neşti să faci un gest, să nu strici armonia dimprejur. Şi apoi, ce dacă? Armonia asta mă agasează, cu tot cu‑acordurile ei mereu perfecte. Un gest! Un gest minuscul, să vezi cum e – numai o disonanţă, la naiba! Ei, haide! un pic de neprevăzut.

Ah! Să apuce‑n pumn! Să apuce în pumnul lui înfu­murat o creangă din Yggdrasil şi să o rupă…

 

Despre autor:

André Gide (1869-1951) este un nume de prim rang al literaturii franceze din prima jumătate a secolului XX. Educat într-o austeră familie protestantă, îşi începe destul de devreme revolta împotriva conformismului social şi religios, iar literatura sa va fi de la început expresia acestei răzvrătiri; de fapt, scrie Maurice Nadeau, „toată opera lui André Gide trimite la autorul său şi poate nu e alt scriitor care să se afle în cărţile sale mai mult decât el”. După Les Cahiers d’André Walter (1890), primă încercare în manieră simbolistă, „tratatele” lirice reunite mai târziu în volum şi Les nourritures terrestres (Fructele pământului, 1897), publică în 1914 Les Caves du Vatican (Pivniţele Vaticanului), iar în 1925 romanul său cel mai cunoscut, Les Faux-monnayeurs (Falsificatorii de bani). Apropiat de cercurile moderniste pariziene, se numără printre fondatorii Nouvelle Revue Française (1908). Atent la marile tensiuni politice ale epocii, denunţă în Voyage au Congo şi Retour du Tchad sistemul colonial francez şi intră în Comitetul intelectualilor antifascişti. Aderă la ideologia comunistă, dar, după un sejur în Uniunea Sovietică, publică, sub titlul Retour de l’URSS, o critică virulentă a totalitarismului stalinist pe care, în ciuda eforturilor oficialităţilor sovietice de a-l ascunde, îl văzuse la faţa locului, în toată impostura lui. Din scrisul său, celebrând libertatea de a refuza normele sociale şi căutarea fericirii ca suprem ţel individual, nu lipsesc momentele de scandal (de pildă, Corydon, 1924, cuprinzând patru dialoguri despre homosexualitate), dar nici cele ale deplinei recunoaşteri: în 1947 i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură.

„Cărţile nu sunt, poate, un lucru prea necesar; la început erau de-ajuns câteva mituri, religia se ţinea numai în ele. Poporul se mira când le afla şi adora fără să înţeleagă; aplecaţi cu luare-aminte peste imaginile adânci, preoţii desluşeau încet înţelesul intim al hieroglifelor. Apoi s-a vrut o explicaţie; cărţile au amplificat miturile; dar câteva mituri erau de-ajuns.

Aşa a fost cu mitul lui Narcis: Narcis era din cale-afară de frumos şi de aceea neprihănit; arăta numai dispreţ Nimfelor fiindcă era îndrăgostit de sine însuşi. Nicio adiere nu tulbura izvorul spre care, împăcat, se apleca şi-ntreaga zi îşi privea chipul… Ştiţi povestea. Şi totuşi nu ne oprim din a o spune. Toate lucrurile sunt deja spuse; dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie s-o iei mereu de la capăt.” (André Gide)

Share.

About Author

Un comentariu

  1. Autorul îmi este cunoscut din biblioteca părinților prin romanul „Isabela”, publicat de editura Eminescu-colectia Romanul de dragoste, dar, pana acum nu m-a atras in mod deosebit. „Întoarcerea fiului risipitor” sună destul de interesant 🙂

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura