Cine s-a entuziasmat citind romanul scris de Cristian Teodorescu, „Medgidia, oraşul de apoi”, va fi cu siguranţă încântat şi de „Fotograful Curţii Regale” al Simonei Antonescu, fericita câştigătoare a Concursului de Debut pe 2014 organizat de Editura Cartea Românească. Simona Antonescu – 46 de ani, spun vârsta, deşi nu se cade, dar o spun pentru că este vorba despre un debut, şi nu de orice fel de debut, ci de unul cu mână sigură, fermecătoare, unul cu substanţă de povestitor, şi nu de prieten al scriitorilor.
Cartea sa aminteşte de modul în care Cristian Teodorescu a readus în actualitate istoriile Medgidiei. Numai că, la Simona Antonescu, rolul central nu îl au bunicii, ci un fotograf, folosit, precum bunicii lui Cristian Teodorescu, doar ca alibi sau pretext pentru înşiruirea de povestioare, una mai interesantă ca alta, care se succed, într-o sarabandă acaparatoare, până la pagina în care autoarea adresează mulţumiri.
Franz Mayer este fotograful, iar lumea sa este desprinsă din acea parte a istoriei la care mulţi se raportează cu nostalgie, deşi nu au trăit-o direct, ci numai din cărţi sau poveştile supravieţuitorilor. Când armata se întoarce de la război, când are loc trecerea pe sub noul Arc de Triumf, când există Şcoala Centrală de Fete sau când chestiunile bărbăteşti încă mai sunt reglate în prag de răsărit, prin duel, într-o pădurice de la marginea oraşului. Când fotografia însemna o cale spre nemurire încă prea scumpă pentru mulţi români, iar şedinţa foto, un moment semnificativ din viaţa unei familii. Ce face Franz Mayer? Şi ce reușește Simonei Antonescu? Pe măsură ce scriitoarea redă poveştile celor care se lasă fotografiaţi, Mayer aşază în vitrină fotografiile, astfel că se face o legătură metaliterară între două linii temporale: ai vitrina în minte, dar şi cartea în mână, ambele vorbind despre aceleaşi lucruri.
…toată strada, împreună cu mahalalele din jur, veneau din când în când să lase câte o amintire pe fetrul aşezat în vitrină. Treceau, iscăleau, apoi îşi vedeau de drumurile lor mai mult sau mai puţin şerpuite. Se mai întorceau sau nu. Îşi păstrau fotografiile lor sau nu.
Şi Franz a înţeles că trebuie să clădească această vitrină cu responsabilitate, de vreme ce, în jurul său, oamenii aflau uneori prea târziu importanţa unei clipe pe care aparatul său o făcuse nemuritoare.
Odată ce Franz Mayer le face loc în vitrină prietenilor săi, grecul cu măsline, armeanul cu cafea, evreul cu stofe scumpe, Simona Antonescu ţi-i arată cu o răbdare pe alocuri chiar “enervantă”. Cred că răbdarea este o calitate uriaşă pentru un scriitor, iar în romanul acesta am simţit din plin cum nimic nu este grăbit, deşi mi-aş fi dorit să aflu mai repede ce se întâmplă. Este, veţi vedea, o literatură foarte bună, în sensul naraţiunii aşezate, care nu-şi doreşte să şocheze prin limbaj, ci să arate realitatea unor vremuri, cu firescul şi neobişnuitul lor, al vremurilor.
Dacă este adevărat ce scrie pe manşetă, cum că Simona Antonescu a descoperit întâmplător, „într-un octombrie blând ce îndemna la visare”, câteva fotografii din care imaginaţia şi cele câteva surse de documentare au reuşit să născocească aşa ceva, chiar înseamnă că literatura e o minune dumnezeiască şi că în această autoare se găseşte ceva ce nu au toţi. Din acest motiv, i-am şi remarcat vârsta, cu speranţa că nu se va opri, dar şi cu gândul că are la sertar alte două-trei romane, pe care, din varii motive, le-a ţinut ascunse până acum.
Dacă fotograful Mayer nu are copii, dar şi-i doreşte, iar mintea sa lucrează, proiectându-i, modelându-i după cei pe care-i vede în atelier, Simona Antonescu, mamă, după dedicaţia din introducerea romanului („Fiului meu, Rareş: Eu ţi-am dat rădăcini, tu înalţă aripi”), are, prin „Fotograful Curţii Regale”, un copil literar pe care, probabil, şi l-a dorit la fel de mult ca Franz Mayer pe cel care i-ar fi împlinit viaţa.
Pe măsură ce anii se scurgeau şi copiii nu se iveau în casa lor, Franz întârzia tot mai mult cu privirea asupra acelora sosiţi în atelier. Îi studia cu răbdare şi mintea lui crea unul al lor, perfect: ar fi avut surâsul celui mic al doamnei Ghenadie, privirea şăgalnică, pusă parcă pe şotii, a fetei mijlocii a domnului general Filipescu, ochii albaştri, senini, ai Despinei la vremea când avea numai trei ani şi îşi sprijinise mânuţa mică pe sabia tatălui său, într-o fotografie.
Totuşi, a fost şi ceva care nu m-a încântat, dar care nu ştirbeşte deloc ce am scris anterior despre calităţile povestitoarei. Deşi se numeşte „Fotograful Curţii Regale”, romanul se referă mai degrabă la o lume şi la un timp. E adevărat, pare că totul se raportează la Franz Mayer, însă destinul său nu este istorisit până la capăt, nu este suficient rulat. Aşa cum mi-aş fi dorit. Adică, dacă tot am amintit de Cristian Teodorescu, la el, lumea este Medgidia. Aici, este Bucureştiul începutului de secol XX, cu monarhia şi cu splendoarea acelor vremuri, iar legătura cu Franz Mayer mi s-a părut, uneori, puţin forţată. Ca şi cum ar fi fost nişte poveşti de spus, despre nişte oameni şi locuri, şi pentru că trebuiau cumva legate, a apărut Franz Mayer. Iar titlul sugerează că este vorba, cu predilecţie, despre fotograf… Cumva, accentul pus pe fotograf nedreptăţeşte galeria personajelor fabuloase. Poate e doar o chichiţă, însă mie aşa mi s-a părut, că poate un alt titlu ar fi îmbrăcat mai bine conţinutul.
Altfel, este o carte pe care o recomand fără ezitare.
Editura Cartea Românească;
Anul apariţiei: 2015;
Nr. pagini: 376;
ISBN: 978-973-23-3125-5.
