Fotografiile – mărturii incontestabile – despre „Fotograful de la Mauthausen” de Benito Bermejo

O carte-document, scrisă de un istoric care s-a documentat îndelung și a reușit să facă ordine în noianul de informații cu privire la o realitate istorică cutremurătoare: soarta refugiaților spanioli care au plecat din Spania din cauza regimului lui Franco. Am citit recent romanul scris de Isabele Allende, O lungă petală de mare, fundamentat și el pe mărturiile unor refugiați spanioli, fugiți în Franța deloc primitoare și de acolo în Chile (cu ajutorul providențial din partea lui Pablo Neruda), de aceea Fotograful de la Mauthausen vine să completeze un tablou al ororilor, deloc măgulitor pentru umanitate. Când vorbim despre Holocaust și despre lagărele naziste din timpul celui de-al doilea război mondial uităm să luăm în calcul niște amănunte foarte importante pentru creionarea unui tablou cu adevărat realist al proporțiilor pe care le-au atins ororile săvârșite în numele unui regim al atrocităților de necuprins cu mintea unui om normal: în lagărele acelea n-au fost doar evrei, romi și homosexuali, femei sau bărbați. Au fost și refugiați spanioli, mulți dintre ei comuniști; de asemenea, despre soarta prizonieruilor ruși în timpul celui de-al doilea război mondial se vorbește prea puțin în ultimii ani, din motive ce țin tot de ideologie, din păcate. Cert este că ideea de lagăr de muncă forțată n-ar fi trebuit să capete niciodată concretețea fascistă, locurile pe care astăzi le vizităm în numele unei memorii vii sunt răni încă dureroase pentru mult prea mulți dintre urmașii celor care au murit acolo. Sute de mii de oameni care au murit în numele unei cauze pierdute și despre care nu se făceau vinovați nicicum.

„Gardurile din sârmă ghimpată ale lagărelor de concentrare serveau nu numai pentru a împiedica evadarea deținuților, ci și pentru a ascunde, pe cât posibil, ceea ce se întâmpla acolo, de privirile curioșilor. Afișele amplasate în afara lagărelor le reaminteau civililor (nu doar în Germania, ci în întreaga Europă ocupată de naziști) interdicția de a se apropia de ele și de a face fotografii în vecinătatea lor. Orice privire din exterior, fără excepție, era considerată o încălcare a legii. În schimb, fotografia a fost un element tehnic semnificativ în aparatul represiv și criminal al naziștilor. A existat, de asemenea, dorința de a documenta grafic anumite aspecte și funcții ale lagărelor, cât și ale grupurilor de oameni care soseau și care, adesea, își sfârșeau zilele acolo. Nu știm ce rol ar fi avut fotografiile realizate de diversele servicii naxiste dacă evenimentele ar fi urmat alt curs.”

Fotograful de la Mauthausen, cartea scrisă de Benito Bermejo, are în centrul ei un om pasionat de fotografie, care este dispus să moară în numele pasiunii care-l devoră pe dinăuntru: Francisco Boix, un combatant republican exilat în Franța, moare în țara vecină cu Spania natală, când avea doar 30 ani, la prea puțini ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, dar nu înainte de a reuși să depună mărturie în două mari procese intentate naziștilor care au comandat ororile din lagărele de muncă forțată: procesul de la Nürnberg și cel de la Dachau. Scriiturii în sine i se pot imputa multe, nu e tocmai cel mai expresiv stil narativ (autorul a preferat un stil asemănător celui jurnalistic, fără înflorituri și fără metafore, dar cu toate acestea este sincopat și prea sec pe alocuri), dar nu poți trece cu vederea obsesia acestuia pentru imparțialitate, tocmai pentru că Boix este un comunist, în fond, adică un adept al unei ideologii politice în numele căreia au mai murit alte câteva milioane de-a lungul celei de-a două jumătăți a secolului XX. Tot efortul lui Bermejo devine, din această perspectivă, lăudabil, pentru că dincolo de orice ideologie politică, oamenii sunt toți la fel, au aceleași drepturi și n-ar trebui să moară în condiții mizerabile, împușcați, spânzurați sau torturați.

„În această privință, Mauthausen nu constituie o excepție. Știm că, cel puțin din 1940, aici funcționa un serviciu fotografic, deși nouă ne-au ajuns puține informații cu privire la începuturile sale. Din 1941, situația este mult mai documentată, mai ales cu sute de fotografii provenite de la angajații serviciului. Diferența față de documentele din alte lagăre nu se rezumă doar la faptul că din Mauthausen avem mai multe fotografii, ci și în privința calității lor. S-au păstrat fotografii cu cele mai compromițătoare activități ale membrilor SS responsabili de acel lagăr. Nu este vorba despre simple fotografii de identificare a deținuților, ci sunt imagini surprinse de membrii SS unde apar diferite aspecte ale activității propriu-zis criminale desfășurate acolo. De ce aceste documente nu au fost distruse de membrii SS când se apropia înfrângerea celui de-al Treilea Reich? Vom lămuri misterul în paginile următoare, deși vom anticipa puțin, spunând că păstrarea unei colecții atât de importante de documente este rezultatul atât al situației caracteristice a Mauthausen-ului la sfârșitul războiului, cât și al unui șir de gesturi ale unor deținuți.”

Structura cărții este una demnă de un adevărat tratat istoric, biografia fotografului se construiește precum un puzzle: se începe cu originea – familia și copilăria – pentru ca după aceea să se urmeze cursul evenimentelor, cititorului fiindu-i foarte clar parcursul valului de refugiați – cum au ajuns ei din Spania tocmai într-un lagăr fascist. Valurile de refugiați spanioli, foarte numeroase, au avut un drum lung și foarte dificil de străbătut până la locurile ororilor finale și, din păcate, foarte puțini au supraviețuit.

«Despre influența pe care o putea avea un deținut ca Boix aflăm din relatarea anonimă, redactată în spaniolă, ce se regîsește în arhivele asociației „Amicale de Mauthausen” din Paris. Aceasta a fost scrisă în anii 1960, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la eliberarea din lagăr. Un grup de foști deținuți spanioli povestesc cum s-a creat o trupă ambulantă de muzicanți spanioli la M?authausen. Amănuntul poate fi șocant dacă nu se ține cont că vorbim despre 1943, când cele mai groaznice momente trecuseră deja pentru colectivul spaniolilor și, când, în plus, anumiți membri ai SS începeau să manifeste bunăvoință față de spanioli, întrezărind, probabil, înfrângerea celui de-al Treilea Reich în război. Dar să revenim la episodul menționat despre trupa de muzicanți; în vederea formării ansamblului muzical, inițiatorii săi au descoperit că, deși tâmplarii erau capabili să realizeze instrumente cu coarde (lăute, chitare și bandole), pentru ei nu era o sarcină ușoară să fabrice piese pentru vioară. Boix, cae participa la această inițiativă ca viitor interpret la bandolă, a obținut piesele din Linz, capitala de provincie situată la 20 de kilometri de Mauthausen, cel mai probabil prin intermediul unui membru SS din „clientela” sa.»

Mauthausen era un lagăr în care deținuții munceau la o carieră de piatră, o cărau cu spatele și mâinile, fără prea multe unelte, se vede asta din fotografiile făcute de Boix și scoase (furate, efectiv) din lagăr spre sfârșitul războiului. Numărul negativelor vehiculat cu diferite prilejuri este mare, undeva la la 20.000, dar autorul cărții insistă pe faptul că doar 1000 au fost găsite și folosite pentru diverse documentări. Multe dintre ele au fost publicate în ziarele cu care a colaborat Boix după eliberare, altele s-au pierdut prin cine știe ce arhive. Cert este că toate vorbesc de la sine, nici nu mai au nevoie de explicații prea multe. De altfel, pe spatele multora se găsesc notițele fotografului, cu locul data și evenimentul în cauză. De ce arhiva de fotografii Boix este atât de importantă? Din mai multe motive: sunt mărturii directe, care aduc în fața contemporanilor victime și asupritori, deopotrivă, care recompun viața dintr-un loc al ororilor.

Structura pe capitole, fiecare dintre ele adnotate și ilustrate corespunzător, completate cu fișe ale personajelor, ajută la crearea unei imagini de ansamblu. Ilustrații excelent reproduse și așezate în pagină (sunt clare și fără prea multe imperfecțiuni tehnice, semn că autorul a acordat o atenție deosebită selecției acestora). Din păcate pentru mine, corpul de literă e un pic prea mic, ceea ce îngreunează lectura; bănuiesc că aici e vorba de o redactare adecvată, de așezarea propriu-zisă în pagină, de aceea tind să iert această imperfecțiune.

Fotograful de la Mauthausen de Benito Bermejo trebuie citită de cât mai mulți tineri, tocmai pentru că a trecut deja mai bine de jumătate de secol de la terminarea celui de-al doilea război mondial și manifestările extremiste în Europa tind să capete proporții îngrijorătoare. Ca să nu repetăm istoria, trebuie să ne documentăm cât mai mult cu privire la ce-a fost și cum a fost. Mărturiile oamenilor care au supraviețuit acelor orori sunt incontestabile și lor, în primul rând lor, trebuie să le mulțumim pentru curaj, implicare și forță.

Fotograful de la Mauthausen de Benito Bermejo