“Femeia de hârtie”, Rabih Alameddine

Aaliya, „cea superioară, cea de sus”, un apendice pentru familia sa, o anexă inutilă, o traducătoare fără cititori, într-un oraş cel puţin interesant – Beirut.

„Beirutul este o Elizabeth Taylor a metropolelor : nebună, frumoasă, de prost gust, ieşindu‑şi din fire, îmbătrânind şi veşnic teatrală. De asemenea, s‑ar căsători cu orice pretendent amorezat care îi promite o viaţă mai confortabilă, indiferent cât de nepotrivit este el.”

Bătrâna Aaliya, ajunsă „la vârsta la care viaţa a devenit un şir de înfrân­geri acceptate”, mi-a amintit de protagonista din „Eleganţa ariciului”, de Muriel Barbery. Dacă acolo, în spatele unei portărese, se ascundea o persoană erudită, care scria foarte bine, aici, Aaliya trăieşte singură de aproape o viaţă, după plecarea celui care-i fusese soţ – nefericită alegere, din moment ce-l caracterizează drept „ţânţar agitat cu trompă defectă”. 🙂 Aaliya nu se înţelege nici cu fraţii săi vitregi, nici cu mama sa bolnavă, acesta fiind unul dintre sensurile confesiunilor sale, prin care pare că vrea să-şi înţeleagă alegerile şi disidenţa. E un soi de raportare a sa la lumea exterioară, pe diferite nivele: mai întâi, cum spuneam, la familie, pentru care este o ciudată, apoi, la vecinele de apartament, prezentate nu de puţine ori ca nişte vrăjitoare, şi nu în cele din urmă la oraşul în care trăieşte, Beirutul frământat de vremuri şi de războaie. „Oare am devenit prea bătrână pentru Beirut?”, se întreabă Aaliya. „Beirut, Beirutul meu.”

Pare că totul este al ei. Totul şi nimic. Foarte interesantă şi simpatică această Aaliya, spre deosebire de mulţi dintre bătrânii pe care-i cunosc, din nefericire cicălitori şi obositori, centraţi pe sine şi pe amintirile şi împlinirile lor. Aaliya ştie că e bătrână, e conştientă, însă n-ar vrea să se plângă prea tare, din moment ce „a îmbătrâni înseamnă a te văicări”. Practic, rămâne tânără prin spirit, prin autoironie, evitând să îndrepte povestea spre sine şi încercând un discurs despre morală, adaptare, înţelegere comunitară şi, până la urmă, dragoste.

Iubirea ei de-o viaţă este traducerea.

„Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M‑am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interi­oară, a cărţilor. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”

Traduce din Tolstoi, Gogol, Hamsun, Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom, Kiš, Karasu şi Kafka, ca să nu mai zic de Pessoa, la identităţile căruia se raportează permanent („Cum sunt o pessoană inveterată, pe piatra mea de mormânt ar trebui să stea vorbele sale, şi sunt atât de multe, atât de multe din care să aleg!”), sau de Sebald („Austerlitz” – „unul dintre cele mai bune romane despre Holocaust”) sau de Javier Marías. Însă are o practică inedită: traduce o carte folosind exemplarele în franceză şi engleză, iar când termină, pune totul într-o cutie, iar cutia într-o cămară. Nimic publicat, totul depozitat, nimic difuzat către lume, totul doar pentru rostul de a munci, nu pentru a împărtăşi cu alţii „produsul”.

„Acum, e posibil să întrebaţi de ce sunt atât de dedicată traducerilor mele, dacă nu prea‑mi pasă de ele după ce le‑am depozitat în cutiile lor. Ei bine, sunt dedicată procesului, şi nu produsului final. Ştiu că sună ezoteric, şi detest să par aşa, dar cea care mă inspiră este activitatea de traducere în sine, munca însăşi. Odată ce cartea e gata, minunea se risipeşte şi misterul se rezolvă. Nu prea mai prezintă interes după aceea.”

Pe Aaliya, ca şi pe Stoner, ca şi pe Laur, ca şi pe portăreasa lui Muriel Barbery, n-ai cum să n-o îndrăgeşti. Chiar dacă ţi se va părea puţin cam neverosimilă din cauza nenumăratelor referinţe livreşti sau poate din cauza spiritului său atât de viu, atât de incandescent, în raport cu vârsta, Aaliya se face simpatică datorită modului realist în care se raportează la cele trei nivele amintite: familie, vecine, oraş. Pentru ca, până la urmă, să spună despre sine, martoră a multor evenimente istorice, că nu este „mai mult decât ţărână, un vălătuc de praf – ţărână în ţărână. Sunt un fir de iarbă pe care calcă bocancul unui soldat”. Unde aţi mai văzut o caracterizare atât de frustă, de directă: „Sunt aşa de proastă…”? Sau: „Eu sunt nimic. Ar trebui să aspir să devin un fir de praf. Dau importanţă literaturii şi poeziei, poleiesc arta cu aur de o strălucire orbitoare ca să îmi uluiesc vederea, ca să nu văd ce e limpede pentru toată omenirea : eu sunt nimic, întotdeauna voi fi nimic”.

Privesc oarecum ciudat acest roman, pe alocuri plin de energie şi de veselie autoironică: mi s-a părut în esenţă trist, chiar dacă eleganţa şi detaşarea povestitoarei implică o oarecare notă de relaxare. Am remarcat mai degrabă tristeţea şi inutilitatea, destinul dur, suferinţa, singurătatea. Şi, până la urmă, poate că tot ce încearcă Aaliya povestind este, aşa cum spune undeva, „să se împace cu natura aleatorie a suferinţei”. Dar tot ea zice că nimeni nu se pricepe la aşa ceva. După cum imposibil e şi să cunoşti o altă fiinţă umană – „la fel de imposibil şi de ridicol ca a încerca să prinzi umbra unei rândunele”. Aşadar, citind romanul, care ar trebui să fie foarte bine primit de cititorii împătimiţi, nu facem decât să cunoaştem o parte dintr-o fiinţă umană conştientă de locul ei în istorie.

  Editura Polirom;

  Anul apariţiei: 2015;

  Traducere din limba engleză şi note: Mihaela Negrilă;

  Nr. pagini: 280.