Fata din Zlataust. Demonica lucrare a lui Ionel Teodoreanu

            Ploaia e una şi aceeaşi. Fulgerile, însă, nu trăiesc

în turmă, ca ploile.

Se pare că mă reîndrăgostesc de clasicii români. Cu această idee în cap am parcurs ineditul roman semnat de către Ionel Teodoreanu, Fata din Zlataust. Ce ar putea avea inedit o carte bună de introdus în bibliografia școlară? Probabil că tocmai această întrebare frământă o mulțime de cititori contemporani, care se feresc de literatura clasică de parcă ar fi o pedeapsă și nu o plăcere lecturarea ei. Sinceră să fiu, și eu mă număram printre adepții literaturii contemporane, care este, cumva, ruptă din realitățile noastre. Este mai ușor să înțelegi ceva scris de Dan Brown decât un Coșbuc sau Eminescu.

Asta până când nu simți nevoia să îți clătești sufletul cu o scriitură fină, însiropată într-o stilistică atent definită. În Fata din Zlataust avem o istorie inedită, pe care nu o prea regăsim în panteonul scriitorilor români. Pare a fi mai degrabă o preluare inedită a metodelor britanice sau americane de intrigă. Romanul în sine debordează de figuri stilistice, care pe alocuri pot da bătăi de cap, căci fluiditatea lor este densă, de durată și dă imaginilor un ritm galopant, uneori imposibil de urmărit.

Teodoreanu este, dincolo de apetența sa pentru construcții de cuvinte și simboluri, un foarte bun psiholog, care își descrie cu atenție personajele, plasându-le într-un cadru dramatic, de parcă ar regiza o piesă de teatru, nu o narațiune. Subtilitățile și viziunile descriptive pe care le creează fac din Fata din Zlataust o lucrare aproape iconică, model pentru scriitorii cu aspirații empatice.

Construcția piramidală a narațiunii dezvăluie un joc deșuchiat, o paradoxală și aberantă judecată a maselor. De parcă am fi în prezența unei parabole biblice, în care nevinovata este expusă la stâlpul infamiei. Teodoreanu nu se eschivează de la a transfigura și condamna problemele unui învățământ închistat, în care forța și prejudecățile iau locul unor relații sănătoase. Tipologiile personajelor sunt cele mai interesante, din punct de vedere a moralității.

Pornim de la personajul Elvirei Gavrilaș, tipica profesoară care se afirmă prin inhibițiile pe care le educă în mințile discipolelor sale, căci, este important de menționat, instituția educațională în care se desfășoară acțiunea romanului este un liceu de fete. În cârca aceste profesoare de filosofie sunt puse multe defecte, de la o sudoripație abundentă, de unde i se trage și porecla „Domnişoara Doctor Sous-bras“, sau mai pe scurt, D. D. S. B:

„Circula prin cursul superior următoarea parafrază a cunoscutului adagiu „apa trece, pietrele rămîn“ : D. D. pleacă din clasă, dar S. B. — adică mirosul — rămâne.”

De o ferocitate acută, aceasta reușește să mențină o ordine aparentă, clasificându-și elevele în dependență de propriile manifestări comportamentale:

„Îşi împărţea elevele în trei categorii: afectivele, cogniţionalele şi voliţionalele. Pe afective le dispreţuia: „cloştele”, adică viitoarele – mame. Pe cogniţionale le considera сu o indulgentă solicitudine. Pe voliţionale le aprecia, acordându-le un tratament preferenţial.”

La polul opus, îl avem pe preotul Traian Eusebiu Nacă, cel care se deosebește eminamente de colegii de rasă, căci este preot, printr-o prezență care adie a păcat. Are, așa cum îl descrie naratorul:

„…mică, umedă, cărnoasă şi femeieşte roşie, o gură pe care musteața neagră abia o ascundea privirii fetelor.”

Acesta denotă un comportament efeminat, dar și obsesiv pentru eroina centrală, o atare Delia Enăchescu în jurul căreia se centrează întreaga acțiune a romanului.

Întreaga comuniune didactică și pedagogică este zguduită din temelii de apariția unor depeșe anonime. Din acest moment, romanul lui Teodoreanu este o scriere în vechile tradițiile ale lui Lovecraft sau ale Agathei Christie, cu unica mare diferență, sesizabilă pentru cititor, că nedreptatea și nu căutarea făptașului devine centrul dinamic al acțiunii.

Am adorat descrierile minuțioase pe care Teodoreanu le încarcă cu metafore izbitoare, demne de apreciere, mai ales pentru că nu par a fi forțate, ci, dimpotrivă, au o naturaleșe proaspătă, voit nedisimulată:

„Dar fiindcă Enăchescu era o voliţională, se mărginise s-o privească, dând ochilor ei acel voltaj suprem care preface gândurile în unde energetice şi tăcerile în cnuturi metapsihice.”

Câtă poezie revărsată în proză, nu?

Teodoreanu transpune cititorul în imediata apropiere a personajelor sale, fără a crea paravane, ci, dimpotrivă întețindu-le emoțiile, aducându-i în raza observației noastre amănunțite:

„În albeaţa mată a obrajilor lui Enăchescu, obraji care rezistau victorioşi necruţătoarei lumini de primăvară. subt fruntea ei mică şi clară, împrejmuită de păr negru, des şi strălucitor, cearcănele nu mai arătau un deficit de sănătate, ci o dubioasă lipsă de somn.”

 Se resimte atenția la detalii, la tablouri vizuale, olfactive, senzoriale, de parcă am avea o retrospectivă verticală, dacă vreți. Chiar dacă limbajul vădit domolit de Teodoreanu nu lasă loc de excese livrești, acesta totuși ne dă libertatea emoțiilor, punându-ne la dispoziție cele mai palpabile descrieri.

Revenind la acea ingenuă Delia Enăchescu, cea care căzuse victimă defăimării generale, ea devine involuntar un măr al discordiei, o ființă pe seama căreia se pun cele mai grele păcate. Vina ei este încărcată și de prezența sa fizică, în care se regăsesc parcă cele mai antice vrăjitorii:

„Părul (n.r. Deliei Enăchescu) era de un negru adânc, asemeni fântânilor mănăstireşti când oglindesc cerul munţilor înalţi, din care a căzut o stea la toaca miezului de noapte.”

Doar pentru astfel de pasaje este importantă mențiunea că Teodoreanu dizolvă cerneala în opere de bogat substrat emoțional.

Nu știu dacă am mai întâlnit vreodată o astfel de încărcătură semantică, dar cert este că mi-am cules cele mai frumoase citate de până acum, numai bune de păzit la inimă:

„Ochi în albastrul cărora ar fi putut să zboare fluturi de mai.”

Este de ajuns să închizi ochii preț de câteva clipe pentru ca o astfel de imagine să îți capteze imaginația și să ți-o monopolizeze cu succes. Naratorul, îmbrăcat în hainele smerite ale unui observator, dă în vileag opoziții, judecăți cântărite la rece de unele personaje feminine cu prezență importantă în lucrare; iată, de exemplu, ce conchide Directoarea Liceului de Fete din Iași, care de facto este mai mult o Bunicuță, decât o conducătoare severă:

„-Fetele, drăguţa mea, ca şi babele, îs mai puţin luminate la minte, aşa că mila lor nu poate să fie o faptă rea, pentru care să le pedepsim.”

Observăm astfel că Fata din Zlataust este o demonstrație de efervescență și moliciune, de contraste existențiale și de idei care se izbesc de fragilitatea unor emoții umane. Toate puse cap-coadă formează un carusel, în care toate personajele luptă împotriva tuturor personajelor, cu sau fără metode ortodoxe.

Ce este inedit la acest roman? Tenta sexuală. Căci este un roman cu vagi înclinații de iubire netradițională. Să aibă oare asta vreo legătură cu simțămintele autorului? Greu de spus, dar judecând după ideile pe care Teodoreanu le-a incorporat în scrierea sa, se pare că acesta împărtășea simțămintele personajelor sale contrastante. Acel „Dușman” epistolar și acea Delia angelică par a fi fațetele identitare ale unui singur om. Un demon și un înger care încearcă să își domolească propriile frici de conviețuire.

Epilog. De ce recomand insistent această carte? Una dintre motivații este pentră mi-a fost și mie transmisă cu drag și perseverență, până când întristată că nu o găsesc fizic (o mai puteți prinde prin anticariate), am purces la lectura ei virtuală. În al doilea rând, o să aveți parte de o baie înmiresmată de comparații, epitete, metafore, de gânduri jucăușe, sălbatice, greu de îmblânzit. Iar în al trei rând, deoarece Fata din Zlataust este o parabolă cu morală dificilă despre jocuri periculoase, despre frică și despre nedreptate în toate formele acesteia.