În data de 28 octombrie a.c., de la ora 21.15 s-a jucat la Teatrul de Artă din București, spectacolul „Fata din curcubeu” de Lia Bugnar, în regia aceleiași Lia Bugnar. Cea care a dat viață fetei din curcubeu a fost de această dată actrița Marcela Motoc. Spun „de această dată”, întrucât am aflat ulterior că acest rol a mai fost jucat de-a lungul scurtei sale vieți (de până acum) și de către alte actrițe. Nu am văzut celelalte interpretări, nu am termen de comparație, dar pot spune fără teama de a greși că Marcela Motoc a jucat magistral.
Dar destul cu expunerea datelor tehnice. Să vorbesc puțin despre poveste, căci ea este cea care contează cu adevărat. Cine este această „fată din curcubeu”? Aș putea spune, ținând cont de normele pudorii limbajului că este o femeie de moravuri ușoare. Dar când viața este cruntă, parcă nu îți mai arde de false pudori. Așa că voi spune simplu: este o prostituată. Și nu una de lux, ci una ordinară, care își duce clienții în ultimul rând al cinematografului Curcubeu. Aha, veți spune, de-aia a fost numită piesa „Fata din curcubeu”. Dar nu. Căci ar fi trebuit să fie „Fata din Curcubeu”, cu „C” mare. Însă nu întâmplător s-a păstrat „c” mic. Pentru că ea nu este, în fond, curva din cinematograful Curcubeu, ci fata care își caută drumul spre lumină, iar lumina, se știe, pentru a redeveni vizibilă celor ce cred că s-au îndepărtat de ea, se deghizează uneori în curcubeu.
Crdit foto: Romulus Boicu
Cred că v-am bulversat suficient. Am făcut-o însă numai în încercarea de a recrea o mică parte din atmosfera piesei. Pentru că, la începutul acesteia, când fata intră în scenă cerșind, și afirmând aproape cu emfază că ea este prostituată, ai fi tentat să crezi că despre asta este vorba. Despre o prezentare ușor cosmetizată de luminile scenei a vieții unei prostituate oarecare. Dar cu fiecare replică afli povestea tulburătoare a acestei anti-curve. Afli despre copilăria ei paradisiacă, în sânul unei familii ai cărei stâlpi de susținere au fost iubirea, educația și simțul umorului cultivat în doze optime. O copilărie pe care ai putea fi invidios. Asta până când povestea ajunge la momentul acela fatidic, în care o primă cărămidă din acest somptuos edificiu, denumit „familia ideală”, se duce pe apa sâmbetei. Sau mai exact pe gheața sâmbetei. Și ca la orice edificiu, când se duce o cărămidă, se duc toate. Și unde se duc? Pe nori. Acolo unde înflorește curcubeul. Și iată cum ea, singura supraviețuitoare a acestei migrații a luminii spre cer, spre sursa ei primă, ajunge din sânul iubirii în furcile caudine ale disperării. Dar cum ea, lumină fiind, nu își poate pierde esența, își va lăsa întinat doar trupul, nu și sufletul, rămânând tot timpul un copil cu sufletul curat, însetat de bine și de iubire, având ochii sufletului mereu ațintiți spre lumină.
Nu aș vrea să descriu mai mult din subiectul piesei. Ar însemna să spulber întregul mister. Aș mai vrea doar să spun că acest spectacol este în egală măsură o carte deschisă spre lumină și o palmă pe obrazul ignoranței noastre cea de toate zilele, cea care ne lasă să fim mereu furați de prejudecăți, de preconcepții, de mania de a judeca și de a lipi etichete pe fruntea celor ce nu mai par a fi oameni întregi. Dar, vai nouă, ei sunt poate mai întregi decât noi. Pentru că sufletul lor, deși sfâșiat, nu s-a destrămat. Este întreg. Și oricâte etichete am pune pe fruntea lor, pe suflet nu putem pune. Sufletul nu îl putem întina.
Aș vrea, spre final să spun câte ceva și despre maniera în care actrița Marcela Motoc a dat viață acestui personaj. Și aș spune simplu: arzând. Pentru că ea a ars, efectiv, pe scenă timp de o oră cât a durat acest one-woman-show. A plâns, a râs, a țipat, a cântat, a dansat. Ne-a eliberat. Pe noi cei din sală. A reașezat conceptul de teatru pe soclul lui originar. A reușit să declanșeze acea stare de katarsis, mult râvnită în artele spectacolului, dar pe care nu mulți reușesc să o atingă, să o producă. Marcela Motoc reușește. Și o face cu foarte multă naturalețe. Ca și când, nu ar fi vorba despre o piesă de teatru, ci despre viața însăși.
Cât despre regia spectacolului, ce ar mai fi de spus: jocurile de lumini și umbre au contribuit din plin la punerea în valoare a mesajului piesei, iar decorul minimalist, aducând la un loc elemente simbolice ale măririi și decăderii, ne-a ajutat să înțelegem că nimic din cele materiale nu au o valoare în sine, atâta timp cât nu sunt însuflețite de om. Și că cele mai damnate elemente ce ar putea popula universul unui om, pot fi rampe spre lumină, spre curcubeu.
Vă invit, așadar, să mergeți să vedeți acest spectacol, indiferent unde se va mai juca, și în ce distribuție. Cu siguranță, povestea nu vă va lăsa ne-eliberați de toate cele rele ce vă umbresc mai mult sau mai puțin viața.
