O nouă ediție a romanului „Exorcizat” de Radu Găvan a apărut de curând în librării. Prima ediție s-a bucurat de un real succes în rândul cititorilor, dar nu i-au lipsit nici criticile, pentru că este, într-adevăr, un roman care șochează, care te zdruncină și te scoate din zona de confort. Această a doua ediție este o dovadă că „Exorcizat” nu a trecut neobservat în spațiul literar actual, atrăgând ca un magnet interesul publicului. Cu acest prilej, vă oferim spre lectură un fragment din roman, iar dacă doriți să citiți și o cronică, o găsiți aici.
37.Bătrânul
La una din primele mele vizionări am fost să văd un apartament de două camere, undeva la capătul Pantelimonului, unde era proprietar un moş încovoiat care m-a primit destul de absent, genul ăla de-l vezi prin tramvaie, înghesuit pe un scaun, privind pe geam fără să observe ceva.
După ce am văzut apartamentul, mi-a oferit o cafea în bucătăria minusculă. A fiert apa şi a turnat cafeaua în două ceşti mari, şi-a aprins o ţigară şi m-a întrebat dacă sunt căsătorit. I-am răspuns că nu şi cumva m-am simţit dator să mă scuz şi am mai zis că nu am întâlnit încă fata potrivită. Apoi am zâmbit, oarecum stânjenit de întrebarea lui.
M-a privit lung, iar eu m-am întrebat ce pula mea mai vrea şi şontorogu’ ăsta de la mine.
Şuvoiul de vorbe m-a luat pe nepregătite.
— E rău să fii singur, a spus. Eu am şaptezeci şi opt de ani, Cristina avea şaptezeci şi trei. A murit acum trei luni, cancer, n-ai treabă dumneata, nu s-a chinuit. Ne ştiam de cincizeci şi doi de ani! Şi acuma ce să fac? Nu mai am pe nimeni, n-am cu cine să vorbesc, n-am ce face, mă plictisesc groaznic. Din când în când mai intru în vorbă cu câte un străin sau cu fetele de la magazin. Când aveam treizeci de ani nu îmi închipuiam că aşa o să fie, acum m-am obişnuit. Crezi că ai timp, da’ nu-i aşa. Ai pe dracu’! Nici nu ştii când ajungi ca moşii aia de care râzi când eşti tânăr. Te uiţi într-o zi în oglindă şi nu-ţi vine să crezi. Doar ochii mai sunt ai tăi, restul s-a pierdut.
Bătrânul s-a oprit, a sorbit din cafea, mâna îi tremura uşor când a pus cana înapoi pe măsuţă. A privit ceaşca, a schiţat un zâmbet vag şi a şoptit – Dacă m-ai vedea acum, am uitat să pun farfurioara sub ceaşcă, ce te-ai mai supăra… iubita mea. Privirea îi era pironită asupra ceştii de porţelan cu un model frumos, o asiatică într-un kimono roşu sub un nor albăstrui.
L-am ascultat în tăcere, fără să îmi vină în minte vreo replică, probabil nici nu aştepta vreuna.
Când am avut un client, l-am sunat. Vânduse apartamentul între timp şi îşi cumpărase o garsonieră.
