„Elizabeth Costello”, J.M. Coetzee

„Maimuţa goală”, de Desmond Morris, „Procesul”, de Franz Kafka, „Jocul cu mărgele de sticlă”, de Herman Hesse; la un prim apel al memoriei, acestea sunt cărțile care-mi vin în minte atunci când vreau să vorbesc despre romanul lui J.M. Coetzee. E bizar șirul de cărți, felul cum se înlănțuie ele ca informație, iar căile de asociere ale acesteia cu realitatea cotidiană sunt și mai bizare. Într-un fel, într-un mare fel, ar spune unii, Coetzee face dreptate cu această carte unei întregi literaturi de sorginte africană. Da, și acolo, pe continentul negru, în locurile unde domnesc seceta și sărăcia, se citește. Se citește și se scrie. Nu știu cât de mult, dar știu că destul de bine, din moment ce autorul cărții de față a fost recompensat cu vârf și îndesat de mai-marii literaților de oriunde, din lumea largă.

Cartea am citit-o de-a lungul unei călătorii cu trenul, destul de lungă; și s-a dovedit că însăși lectura a fost o călătorie inițiatică. Veți auzi de multe ori când se va vorbi despre „Elizabeth Costello” cuvinte care încep cu meta-: metaliteratură, metainterpretare. Eu mă feresc să fac apel la ele din multe motive, unul fiind cel mai important: nu vreau să cantonez subiectul cărții și cartea în sine în sfera teoriei literare, pentru că nu cred că asta și-a dorit J.M. Coetzee. Ba, din contra, cred că și-a dorit cu această nouă apariție a sa să arunce mănușa provocării celor care-și arogă dreptul de a judeca și de a impune sentințe. Căci, până la urmă, ce înseamnă a fi la modă dacă nu o supunere din partea ta, a muritorului de rând, și o recunoaștere personală a demersului ce se vrea global/globalizant? După ce-am terminat de citit volumul, m-am gândit mult timp dacă „Elizabeth Costello” chiar este un roman; și dacă renunțăm să-i spunem roman, cum altfel am putea eticheta această scriitură, de o frumusețe rarisimă? După multe ore de îndoieli am renunțat să-mi mai bat capul cu această dilemă, dându-mi seama că e o adevărată capcană asupra căreia Coetzee a atras atenția: nu claustra subiecte frumoase sub etichete false. Exact așa aș defini într-o singură sintagmă „Elizabeth Costello”.

Te năucește, pur și simplu, modul cum Elizabeth Costello alege să se îndoiască de tot ceea ce îi este impus/servit ca fiind acceptat/acceptabil și refuzul ei constant de a intra în rândul conformiștilor. Duce o bătălie grea, care o îmbătrânește și la propriu și la figurat, cu toți cei care aleg să-i fie parteneri de dialog. Nici măcar fiul ei, care este profesor de științe exacte (fizică, mai precis) la o universitate din Melbourne, nu mai înțelege nimic din tot efortul mamei lui de a refuza să se așeze-n rândul scriitoarelor de succes; i se pare absurd felul cum mama lui refuză să devină o oratoare de succes, deși, culmea, ea asta făcea atunci când nu-și scria cărțile: ținea conferințe pe teme de teorie literară în toată lumea, străbătând continente întregi. O enerva la culme faptul că toți partenerii ei de dialog făceau apel la unul din primele ei succese literare din tinerețe, deși ea mai scrisese și alte cărți între timp, cu același succes. Coetzee atrage aici atenția asupra uneia dintre capcanele cărora cititorii nu prea le fac față: cantonează un scriitor în preajma unui singur titlu din întreaga sa operă literară, ceea ce nu e tocmai corect/etic/moral față de cel care dă lumii operele literare. Conferințele în sine nu au nimic comun; sau așa pare! De la „Realismul” (din prima conferință) la „Problema răului”, trecând prin „Viețile animalelor”, cu cele două subcapitole – „Filozofii și animalele”, respectiv „Poeții și animalele”, este o cale nu lungă, ci imposibil de străbătut cu mintea omenească. Care să fie firul roșu al tuturor acestor bucăți de oralitate atent elaborate de către Elizabeth Costello? Tinzi să o etichetezi ca fiind nebună, sau, în cel mai bun caz, depășită, și mergi la departe. Vezi să nu! Sub aparentul disconfort creat de lipsa de oralitate, se ascunde, de fapt, miezul atracției: Ideea și Convingerea! Costello nu vorbește decât despre ceea ce crede cu toată ființa ei că este adevărat. Câți dintre noi fac asta?

O să citiți și recitiți pasaje care nu sunt neapărat frumoase, dar care șochează:

„- Mai mult sau mai puțin. Ai susținut un rat, draga mea. Dacă ai fi pariat pe un alt grec, poate ai fi avut o șansă. Orfeu, în loc de Apollo. Extaticul, în locul raționalului. Cineva care schimbă forma, schimbă culoarea, în funcție de împrejurimi. Cineva care poate muri, dar vine înapoi. Un cameleon. Un phoenix. Cineva care are trecere la femei. Pentru că femeile sunt cele care trăiesc mai aproape de pământ. Cineva care se mișcă printre oameni. pe care ei îl pot atinge – își pun mâna pe coasta lui, îi simt rana, adulmecă sângele. Dar tu nu ai făcut asta, și ai pierdut. Ai mers după grecii după care nu trebuia să mergi, Elizabeth.”

Cea care îi reproșează alegerea lui Elizabeth este chiar sora ei, care alesese cu mulți ani în urmă să intre în viața monahală a bisericii catolice. Blanche și Elizabeth par că nu au nimic în comun, dar se pare că îndoiala și credința în ceva le unește mai mult decât își dau ele seama. Conferința în sine și toată întâlnirea lor dau dare de seamă asupra unei stări de fapt: Elizabeth se pregătea să plece într-o altă lume, dar nu voia să plece neîmpăcată sau neînțeleasă de cei dragi/apropiați ei.

Și E. C. ajunge în Purgatoriu. Acolo unde scrie despre ea însăși:

„Așezată la una dintre mesele de pe trotuar, ea compune iute ceea ce urmează să fie declarația ei. Sunt scriitoare, o neguțătoare de ficțiune, spune în declarație. Nutresc credințe doar provizoriu: credințele fixe mi-ar sta în drum. Îmi schimb credințele după cum îmi schimb spațiul de locuit sau îmbrăcămintea, în funcție de nevoi. Pe acest temei – profesional, vocațional – solicit să fiu scutită de la o regulă de care aud acum pentru prima oară, anume că fiecare petiționar la poartă trebuie să aibă una sau mai multe credințe.”

După o asemenea declarație, evident că primește un loc pe măsura acesteia:

„- Pentru petiționarii de cursă lungă, răspunde el, există un dormitor comun. Cu bucătărie și facilități pentru abluțiune. Au fost prevăzute toate necesitățile.

– Bucătărie sau cantină? întreabă ea.”

Și veți citi poate cel mai frumos capitol dedicat îndoielii din literatura contemporană. Nimic nu e scris la întâmplare, se recuperează toate începuturile de argumentare din capitolele anterioare, se finalizează într-un fel cu totul neașteptat cea mai frumoasă argumentare despre natura umană citită în ultima vreme.

Și ca o concluzie: