Mișcările utopiste și ideologizante, în ciuda discursului lor „constructiv”, au o natură profund nihilistă și totalitară, deși declarat antinietzscheană. Nietzsche, spre deosebire de ele, cerea pe față răsturnarea tuturor valorilor.
Nu mă supără opiniile oricît de extravagante, nici chiar cele extreme, doar pornim de la principiul libertății de expresie. Unii o înțeleg însă unilateral. Ringardizează și culpabilizează în numele progresului, libertății, echității sociale, universalismului multiculturalist orice poziție adversă inconvenabilă. Și nimic nu le convine dacă e pusă în discuție dogma gîndirii korekte. Odată aplicat stigmatul („labelul”) criminalizant (de la infinitele neofobii, la rasism, sexism, fascism, nazism – am uitat ceva?), auzim recurent formula excomunicatoare „Icsofobia nu e o opinie, ci o infracțiune”, care preschimbă agora în tribunal (al poporului).
Luptă de idei? Mai degrabă revoluție culturală, în sensul maoist al sintagmei. Un maoism afișat cu fanatism de studenții francezi șaizecioptiști, în curs și acum – n‑am auzit ca un Alain Badiou să‑l fi renegat, dimpotrivă. (În L’hypothèse communiste, Badiou îi acordă un credit nelimitat. Iar comunismul, ca fapt istoric, e spălat de păcate, e proiectat pe un ecran temporal larg, e pus, cu nerv agitatoric neslăbit, în eterna‑i perspectivă utopică; ororile la care a dat naștere sînt decriptate ca inevitabile erori de parcurs, finalmente benefice, constituind o experiență istorică necesară, revivifiantă. Victimele – peste o sută de milioane – ar intra la pagube colaterale. Badiou recunoaște fără a clipi crimele regimurilor roșii, pentru a le justifica nonșalant prin disfuncțiile inerente primelor aplicări în lumea concretă ale unei idei atît de generoase, indepasabile ca orizont doctrinar. Filozoful a rămas la rigida opoziție ideologică de război rece, comunism/capitalism. O critică a capitalismului e obligatorie, desigur – o face sistematic un Jean‑Claude Michéa, de pildă, vezi Notre ennemi, le capital sau Le loup dans la bergerie –, criza actuală o cere, însă nu ajungem nicăieri sau ajungem în aceeași fundătură ideologică din care au ieșit monștrii dacă i se contrapune din nou o epistemă utopistă contrazisă sîngeros și traumatic oriunde s‑a instaurat comunismul, adică, fără excepții, un sistem totalitar. Marx, dacă e de recuperat, e de recuperat cum și‑o dorea el însuși, fără… marxism, ca analist al modului de producție capitalist din secolul al XIX‑lea. Liniile de atac sînt piața capitalului, de la care a și început criza din 2008, în dezvoltările ei aberante, și stereotipurile gestellizate ale societății de consum – Heidegger duce analiza cel mai departe –, de asemenea, „colesterolul” oligarhic al democrației în degenerescența sa liberal‑libertară.)
Întrebarea (nefilozofică, nedoctrinară, dar poate de bun‑simț) ar fi: cît suportă o civilizație asaltul nihilist care o contestă fără să se fisureze iremediabil? Și cum răspunde, mai ales cînd nihilismul s‑a travestit în „valori umaniste” intangibile, în „drepturile omului”, în „democrație”, în „egalitate”, în „libertate”, fisurînd temeiul contractualismului rezonabil, așa cum îl înțelegea un John Rawls în Teoria justiției?
*****
O. Nimigean (n. 19 iulie 1962, Năsăud) a publicat poezie (Scrieri alese, 1992; Week-end printre mutanți, 1993; Adio, adio, dragi poezii, 1999; Planeta zero, 2001; Nicolina Blues, 2007, premiile revistelor Observator cultural, Transilvania şi Mişcarea literară, nominalizare la Premiul revistei Cuvîntul şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Nanabozo, 2014, Premiul USR Sibiu, Premiul Cenaclului Republica Chişinău; Nu-ți garantează nimeni nimic, 2014, antologie), proză (Mortido, ed. I, 2003, Premiul Național de Proză al Ziarului de Iaşi, ed. a II-a, 2013; Rădăcina de bucsau, ed. I, 2010, Premiul USR Sibiu, premiile revistelor Observator cultural, Transilvania şi Tiuk! şi Premiul Național pentru Roman, acordat în cadrul Colocviilor romanului românesc contemporan de la Alba Iulia, ed. a II-a, 2015), critică şi publicistică (Inerții de tranziție, altruisme & bahluviuni literare, feat. Flori Stănescu, 2006). Este coautor la Cartea roz a comunismului (2004) şi la Dicționarul limbajului poetic eminescian (2005). A fost selectat în antologiile Grenzverkehr. Literarische Streifzüge zwischen Ost und West (2006), O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (2007), New European Poets (2008), The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry (2011), Moods & women & men & once again moods (2015), 10.000 de semne/10,000 Characters (2016), Das Leben wie ein Tortenboden. Neue Rumänische Prosa (2018). Traduceri: H.I. Marrou, Teologia istoriei (1995, împreună cu Gina Nimigean), Yves Agnes, Introducere în jurnalism (2011), Simone Weil, Înrădăcinarea (2018), André Breton, Iubirea nebună (2019), Philippe Muray, Imperiul Binelui (2020), Ivan Illich, Genul vernacular și sexul economic (2020), Ivan Illich, De la lizibil la vizibil (2020). Locuiește în Franța.
