Fa Ying, pescăriță thailandeză, își începe călătoria spirituală prin lunca unui fluviu muribund. Ariel Jolie este o regină aztecă: ea aleargă să cunoască gloria tocmai la Budapesta, capitala mondială a filmelor XXX. Iar Edi este un băiețel atipic din stirpea inițiatorilor: într-un orășel din est vede Idi i smotri la cinema și are „revelația”, cam în același timp cu Bruno Farhadi, starul grunge din Seattle, care se luptă cu depresia și cu impulsul suicidal. Despre toate acestea scrie un bărbat divorțat, retras într-un buncăr cu plante și pești tropicali, ca tînărul din Twin Peaks în sera cu orhidee…

„Ștefan Manasia e la fel de neînseriabil în proză ca în poezie: autoficțiune realistă deviată în discurs hipnagogic, narațiune paranoidă, distopie cu accente eco, fals tratat despre conviețuirea umanului și a non-umanului în același biotop, toate aceste dimensiuni compun un volum experimental, pe care nu orice cititor îl poate digera. Dar de care literatura română de azi – prea puțin dedicată unor astfel de proiecte – are încă nevoie.” (Alex Goldiș)

Ștefan Manasia – credit foto Roxana Georgescu

Ștefan Manasia (n. 1977, Pitești) este jurnalist cultural, redactor al revistei Tribuna. A publicat șase volume de versuri: Amazon și alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și Gustul cireșelor (2017). Este autorul volumului de eseuri și cronici literare Stabilizator de aromă (2016). În 2008 a inițiat, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János și François Bréda), cea mai importantă comunitate literară din Transilvania. Poemele sale sînt traduse în engleză, ebraică, franceză, germană, maghiară, neerlandeză. Cronovizorul reprezintă debutul în proză al autorului.

Fragment

Mă gîndeam la şcoala ta de spaniolă, Tarjona, la terasa cafenelei Q Tomas?, unde te‑am aşteptat după‑amiezile, în compania unui frappé şi a carnetului, unde tot meşteream un poem. Mă gîndeam la orgia barocă pictată pe tavanul Bisericii San Nicolás. Şi cum pluteam amîndoi pe sub prapurii de carne, pieliţe şi cartilagii ale naraţiunii creştine. Ascultam explicaţiile ghidei (o catolică plăcută, versată), anesteziaţi şi îmblînziţi de ploaia care ne udase pînă la piele venind încoace. O ploaie extrem de rară la începutul lui august. Mă gîndeam la străduţele pe care le‑am investigat amîndoi (pentru că ţinusem atîta să vezi şi tu scuarul încadrat de ficuşi australieni bicentenari şi monumentul poetului Teodoro Llorente), la gelateriile excelente, la micile restaurante unde ceream calamari proaspeţi, bine prăjiţi în chip de tapas, mă gîndeam la librăriile uniformizate de cultura bestseller, a divertismentului şi spiritualităţii afazice. Mă gîndeam la Gara mozaicată şi muzicală, la turnurile ei desprinse dintr‑un basm, la arena din stînga, La Corrida, crenelată şi multietajată, capcană fatală pentru tauri şi umanitate, vestigiu perfect conservat al cruzimii fără limite care ne guvernează şi care (chiar şi în lumea unde J.M. Coetzee apără cu cerbicie drepturile animalelor) ne va mai guverna. Un chinez, pe scaunul din spatele tău, vorbea tot mai agitat cu o fiinţă de sex feminin, bătrînă şi pisăloagă. Se certau poate. Bîrfeau. Sau îşi pasau unul altuia o reţetă fabuloasă de găluşte. Sînt imun la subtilităţile mandarinei sau cantonezei, dar am observat că tresari prin somn, că eşti pe punctul de a te trezi, aşa că m‑am întors spre chinez şi, nu ştiu de ce, înainte de a‑mi pune arătătorul, demonstrativ, pe buze, l‑am prins de mînă (se ţinea apăsat de mînerul din spatele spătarului tău) un pic mai ferm decît s‑ar fi cuvenit (nu s‑ar fi cuvenit, de fapt, nici măcar să‑l ating, în cultura lor asta e foarte ofensator). De la autogară am ajuns în mai puţin de cincisprezece minute la Hostal Nuevo Colón, peste drum de Gara Francia şi foarte aproape de centrul vechii Barcelone. Trebuie să ai încredere în mine, Marc, cu mine nu te rătăceşti niciodată, îmi ziceai şi eu tot mă îndoisem de acurateţea GPS‑ului tău şi mă gîndeam la toate sensurile în care aş putea avea (şi în realitate chiar am) încredere‑n tine. Iată‑ne în camera strîmtă, sub ventilatorul fixat de tavan (ţine, perfectly useless, locul unui aparat de aer condiţionat), cu draperiile trase (ca să nu vedem luminatorul de penitenciar liliputan). Fericiţi şi răcoriţi abia după ce ne‑am duşuit. Am făcut dragoste în după‑amiaza toridă. Am făcut duş rece din nou. Înainte de a ieşi pe străzi, m‑ai rugat să îţi citesc poemul pe care l‑am tot meşterit zilele astea. Chiar vrei să‑l auzi? E nefinisat, unpolished, cum zice Ian. Mult de tot, îmi răspunzi.

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura