Prima mea întâlnire cu Dragoș Zămoșteanu a fost în timpul facultății. Acum, să nu întrebați câți ani au trecut de atunci, cert e că sunt peste zece. Deși sesiunea de referate ale studenților (sau cum s-o fi numit evenimentul) a durat doar două zile, momentul în sine a lăsat urme semnificative. Dragoș s-a remarcat din prima printr-un umor debordant, printr-o cultură generală peste medie (înainte de Facultatea de Filosofie făcuse ceva facultate tehnică). După terminarea facultății, i-am pierdut urma, am tot întrebat foștii lui colegi de grupă despre el – care nu știa nimic, care-mi spunea că ar lucra într-un depozit. Tot felul de vești, deloc îmbucurătoare. Omul ăsta chiar avea ceva de spus în domeniul umanioarelor. Cum să se rateze așa de repede? Și uite că facebook-ul a făcut minuni. L-am găsit cu ajutorul rețelei de socializare și, surpriză, Dragoș acum realizează filme documentare. Între timp a tradus și ceva cărți, dar acum s-a îndreptat spre cea de-a șaptea artă. E unul dintre oamenii care iubește Iașiul foarte mult și-și dovedește dragostea așa cum știe el mai bine, filmând oamenii și locurile.
Mi-ai spus, din start, că nu ar interesa pe nimeni interviul cu tine. Eu cred contrariul. Așadar, o mică prezentare pentru cititorii noștri?
Păi, nu sunt prea multe de zis. Am lucrat ca inginer pentru o foarte scurtă perioadă de timp, prin anii ’90 am încercat meseria de jurnalist la cotidianul Opinia din Iași, până cînd am fost amenințat cu procese interminabile. Începuse marea privatizare Bună dimineața, România! Am făcut apoi Facultatea de Filosofie din Iași și, pentru câțiva ani, am fost profesor de filosofie și de cultură civică. După ceva vreme de la despărțirea de profesorat am început să mă apropii de filmul documentar, iluzorie încercare de a regăsi timpul pierdut!
Cum ai ajuns de la filosofie să faci documentare cu subiecte din aria marii culturi? Am văzut în portofoliul tău personal documentare despre Ella Urmă, despre diferite obiceiuri și tradiții pe cale de dispariție etc.
Povestea e un pic mai lungă. La început au fost matematica și fizica, mai ții minte liceele industriale de pe vremuri, nu? Ei bine, ca să scap de pușcăria numită serviciu militar de un an și patru luni am renunțat la profesiile cu care cochetam la 18 ani – la un moment dat mă pregăteam pentru actorie, ha! – și m-am făcut inginer. Părinții mei erau profesori de istorie, ascultam zi de zi Europa Liberă, citeam foarte mult la acea vreme și probabil tot acest cumul m-a făcut ca în același an în care am terminat ingineria să dau la filosofie. Îmi doream să devin un profesor adevărat. A urmat despărțirea și de această meserie – consolîndu-mă iluzoriu cu ideea unei posibile reîntoarceri – şi o perioadă mai dificilă în care am revenit la prima meserie (la patron, de astă dată, și la program de 10 ore pe zi). Îmi vine în minte poezia „Simetrie” a lui Marin Sorescu cînd îți spun toate acestea. Am plecat și de acolo și am ajuns să lucrez la o fundație din Iași, Euroed. Eram în acelaşi timp colaborator la un post local de televiziune. Ei bine, la acest post de televiziune am redescoperit puterea imaginii. (Firește că n-am uitat și nu voi uita niciodată serile petrecute cu tatăl meu în bucătăria transformată în cameră obscură: developam filme, pregăteam soluțiile, pasiunea pentru imagine era așadar veche.) Așa am început să fac reportaj, iar Fața nevăzută a Ceahlăului a fost primul meu reportaj! La început cu o veritabilă echipă de profesioniști, iar cînd acest lucru nu a mai fost posibil, de unul singur! Bun, dar să revin la filmul documentar cu un scurt detur: teza mea de licență de la filosofie, unde îndrumător era profesorul Ștefan Afloroaei, un mare profesor și un om deosebit, era despre hermeneutica lui Ioan Petru Culianu. Sunt multe de povestit, cert este că eram (și sunt) foarte impresionat de acest mare savant, cu destinul lui atât de tragic. În anul de grație 2010, casa Culianu a fost pusă la pămînt de noul proprietar, medic renumit în Iași și mare om politic, care a reconstruit-o, ce-i drept, mai târziu, așa cum s-a priceput el mai bine. Așa am început să lucrez la documentarul Salutări din Iași, film stângaci și cu multe minusuri tehnice, despre situația clădirilor de patrimoniu din Iași, despre demolările abuzive, dar și despre lipsa de reacție a majorității ieșenilor. Regretata doamnă Olga Rusu, o enciclopedie ambulantă a Iașilor de odinioară – ieșenii habar n-au ce-au avut în propria ogradă! – a fost cea care m-a încurajat și ajutat permanent! Am făcut câteva sincroane și, la un moment dat, unul din foştii mei profesori de la filosofie, dar și autor care a scris de nenumărate ori despre aceste probleme, domnul Valeriu Gherghel, mi-a spus că există o persoană la Biblioteca Centrală Universitară din Iași care m-ar putea ajuta în tot acest demers. Așa am cunoscut-o pe Laura Guțanu! Grație ei am întâlnit-o pe doamna Ella Urmă, o încântătoare nonagenară, și împreună am purces la realizarea unui documentar. De altfel, Laura m-a încurajat și sprijinit cu informații documentaristice la multe din filmele mele. M-au fascinat de la bun început oamenii care ar fi putut să fie exemple dacă autoritățile ar fi avut ochii deschiși și respectul cuvenit față de ei. Îmi văd demersul ca pe unul care se înscrie într-un soi de pedagogie multimedia. De aici și tot soiul de filme sau filmulețe mai mult sau mai puțin reușite. Probabil, o altă iluzie. Dar iluziile mă împing înainte!
Care sunt subiectele predilecte pentru filmele tale? Cum ajungi să realizezi un astfel de film? Cu ce eforturi (umane, temporale, materiale)?
Nu am subiecte anume, dar aș spune că filmele mele documentare sunt căutări, explorări și regăsiri ale timpului pierdut. O părticică de prezent-trecut – gânduri, chipuri, amintiri – rămân ipostaziate în film. Omul proiectat pe diversele momente ale axei timpului este, cred, subiectul predilect: meșterul popular, deținutul politic, artistul, criticul, poetul, medicul, exploratorul…
Am realizat filme și de unul singur, sprijinit de cei câțiva prieteni, dar și cu sprijinul Fundației EuroEd din Iași, unde s-au derulat câteva proiecte internaționale, Art (Art as the identity of a country and as a universal pattern which all the European countries can share) și My Story, pentru care am făcut zeci de interviuri sau documentare. Încep să cred într-un anumit film atunci când el poartă cu sine un potențial „fisionabil”, ca să zic așa: când după „interacțiunea” cu filmul, privitorul necunoscut este emoționat și ar dori să știe cât mai multe despre tema în cauză. Acum, dacă vorbim despre eforturile cu care realizezi un film, aș dori doar să spun că puțină lume își dă cu adevărat seama ce presupune realizarea fie și a celui mai banal film: scenariu, imagine, sunet, lumini, echipament(!), generice, montaj, corecții de culoare, coloană sonoră, traducere și subtitrare, promovare și distribuție. Multă lume crede că deschizi camera de filmat și… gata filmul! Nu este deloc așa!!! La început m-am lăsat dus de valul entuziasmului, val care făcea ca primul trepied, metalic și foarte greu, să mi se pară foarte ușor. Nici nu vreau să știu, de exemplu, câți bani am cheltuit numai cu taxiurile pentru a filma într-o locație sau alta pentru Salutări din Iași. Pe de altă parte, nefilmând în echipă – doar la două dintre filme am avut echipă de filmare și de postproducție – a trebuit să fac totul de unul singur. E dificil și uneori mi se pare că puterile îmi sunt depășite. Dacă lumea ar urmări cu atenție genericul final al celui mai banal film ar putea măcar aproxima ce înseamnă munca la el.
Puțini te cunosc și ca traducător. Ai o carte tradusă la Polirom, o alta la Curtea Veche. Mai traduci? Dacă da, ce-ai în plan?
Am tradus pentru Editura Polirom din Iași o carte, În ce cred cei care nu cred, dialoguri epistolare între cardinalul Carlo Maria Martini și Umberto Eco, și un fragment din Dicționarul gândirii sociologice – Massimo Borlandi (coord.), Raymond Boudon (coord.), Mohamed Cherkaoui (coord.), Bernard Valade (coord.) A fost o experiență foarte interesantă, mai ales că eram sprijinit în aceste întreprinderi de soția mea, fără de care nu aș fi reușit să le duc la capăt cu bine niciodată. Deocamdată, nu mai traduc nimic.
Filmul documentar în România este promovat foarte puțin spre deloc; știu, de exemplu, că și Hanno Hoefer de la Nightloosers s-a apucat de ceva ani să facă documentare (și destul de bune), dar extrem de puțin cunoscute în România. Care crezi că ar fi soluția pentru o mai bună promovare la noi? Până la urmă, documentarul e o formă de culturalizare destul de la îndemână publicului larg.
Sunt de acord cu tine că documentarul e o formă facilă de culturalizare, care necesită însă o temeinică și riguroasă documentare. Nu știu care ar fi soluția unei bune promovări, dar aș putea da exemplul regizoarei Leontina Vatamanu și al directorului OWH Studio din Chișinău, Virgil Mărgineanu, care au inițiat de ceva vreme o campanie a aducerii filmului documentar în școli. Asta necesită timp, disponibilitate și un… Mecena. Oare cum ar fi un opțional de două ore pe săptămână de istoria cinemaului în școli și licee? Să vezi și ecranizări după romanele lui Dostoievski, dar și documentare celebre, și mă gândesc de exemplu la filmulețele fraților Lumière, multe deja postate pe youtube, sau la Nanook of the North al lui Robert J. Flaherty, sau la excelentele filme ale lui Alexandru Solomon. O altă modalitate de promovare ar fi poate mediatizarea mai intensă a festivalurilor de film documentar de la noi. E nevoie de multă pricepere și diplomație să promovezi actele culturale.
Omul contemporan și-a schimbat paradigma cunoașterii destul de mult de ceva ani/decenii încoace. Care ar fi locul filmului documentar în spațiul cunoașterii actuale?
E o întrebare dificilă! Detest filmele documentare care încearcă să te manipuleze! Pentru mine filmul documentar înseamnă înainte de toate autenticitate. Și am mai văzut un lucru foarte interesant atunci când faci astfel de filme: sunt momente în care parcă întreg universul conspiră și îți aduce în fața camerei evenimente pe care niciun regizor nu le-ar fi gândit. Afli ceva despre semeni doar privindu-i. E ca un soi de divinație. În spațiul cunoașterii actuale văd filmul documentar ca pe o încercare de augmentare a acesteia prin extraordinara forță pe care o are imaginea: urmăriți de exemplu documentarul Paris 1900 și veți vedea ceva ce nu apare explicat în nicio carte de istorie. Mai cred totodată că un film documentar este înainte de toate o invitație la lectură! Nu poți epuiza un subiect în 50 de minute de film. Dar poți găsi în biblioteci suficientă informație ca să reușești să integrezi corect un eveniment.
Să ne întoarcem la inter- și transdisciplinaritate. Conexate cu interculturalitatea, fac să ne apară în fața ochilor o altă dimensiune a potențialității cunoașterii umane. Se vorbește la ora actuală de tot felul de experimente în domeniul artelor, implicit în cel al filmului. Cât de benefice sunt acestea pentru apropierea publicului consumator de artă în sine? Cum ajută aceste experimente deschiderea individului spre cunoaștere?
Sigur, filmul experimental, filmul de avant-garde nu este o noutate. Câinele andaluz al lui Buñuel a stârnit reacții diverse. Cred, la modul simplist, că un astfel de film este o reușită în măsura în care el te emoționează în vreun fel, câtă vreme el îți spune ceva, câtă vreme simbolurile prezentate sunt vii. Altfel, vorbim doar de încercări extravagante de a șoca, o altă formă a senzaționalului cu orice preț de la ora cinci. Vorbim de vis, de subconștient, de subiectivitate în starea ei cea mai pură, de erotism descătușat, de moarte. De înțeles, de altfel, în posteritatea celebrei ziceri a lui Nietzsche.
Recompensa în domeniul cultural în România întârzie să apară sau nu apare deloc. Cum faci față acestei penurii? Și când spun recompensă nu mă gândesc doar la bani.
N-am făcut film pentru vreo recompensă, evident. Ceea ce mă întristează e că se găsesc destui bani pentru oricare analfabet din politică, dar e foarte greu să convingi un potențial sponsor că ai un proiect interesant în care ar merita investit. Pentru mine, a face film este o formă de a dărui: un personaj, o zicere, o imagine, o muzică. Dar e o formă de dăruire care te costă transpirație, nervi și sânge. Cum fac față penuriei de care vorbeai? Merg înainte cît mă mai țin curelele și așa cum mă ghidează inima și mintea, și sprijinit de cei apropiați. Și merită! Pentru că nu a existat satisfacție mai mare pentru mine ca atunci când unul sau altul, mai mult sau mai puțini necunoscuți, mi-au spus că le-a plăcut cutare sau cutare secvență sau film. Și trebuie să vă mai spun că atunci când Irina-Margareta Nistor a acceptat să fac documentarul Viața între două filme, a cărui protagonistă este, m-am simțit de parcă aș fi luat nu știu ce premiu…
Participările la festivalurile de film îți sunt necesare? Cum ai caracteriza tu aceste festivaluri? Faci o selecție a participării filmelor tale la diferite evenimente de acest gen?
Am trimis filme la diversele festivaluri mai mult la insistențele unor prieteni, cu Laura Guțanu în frunte, așadar un pic împins de la spate. Am făcut cu greu acest lucru, acum îmi pare rău! N-am să uit ziua cînd mi-a sunat telefonul și la celălalt căpăt era doamna Irina-Margareta Nistor, care mi-a spus că a văzut și că i-a plăcut documentarul meu Ella Urmă. Povestea unei vieți. Nu vă puteți imagina ce bucuros am fost! Acesta a fost de altfel și primul meu film selectat la un festival internațional de film, în 2013, despre Cronograf este vorba. Eu zic că am nevoie de aceste participări. Pentru mine, un festival de film, dincolo de partea veselă și de aparentă vacanță, este un veritabil workshop. Ești la curent cu preocupările altor regizori sau realizatori, se discută după vizionare cadre mai mult sau mai puțin reușite, tematici, tehnici, mișcări de cameră, scenarii etc. Un festival de film nu este altceva decât un curs intensiv de cinema… Eu cel puțin așa le-am perceput!
Am avut două filme selectate la Festivalul Internațional de Film Documentar „Cronograf” de la Chișinău: Ella Urmă. Povestea unei vieți (2013) și Viața între două filme (2015). Acesta din urmă a fost prezentat și la Festivalul Filmului Românesc din Montreal în 2014.
O paranteză, că mi-am adus aminte: am trimis odată un film la un festival din România și mare mi-a fost mirarea când am văzut că, pe lângă formularul de înscriere, pe lângă film, foto, sinopsis etc. – se cerea și CV-ul! CV-ul, nene! Lasă filmul, dă-mi CV-ul! În fine!
Evident, nu particip cu orice film! Am trimis ce am considerat eu că e mai bun și la festivalurile de care am auzit!
Ce scriitori români sau de aiurea ai dori ca subiecte pentru filmele tale?
În primul rând mi-am dorit să fac câteva portrete ale unor scriitori ieșeni: Mariana Codruț, Ovidiu Nimigean, Michael Astner, Radu Părpăuță, Constantin Acosmei. Am făcut doar câteva filmări, mai mult sau mai puțin reușite. La un moment dat m-am gândit la un Jurnal mai mult sau mai puțin scoțian, un documentar cu și despre Ioan Florin Florescu. Toate acestea au rămas, deocamdată, la stadiul de eboșă. Sper ca măcar vreo televiziune să aibă în proiect și așa ceva!
Următoarele tale proiecte? Vei mai traduce?
Nu știu dacă voi mai traduce… nu cred! Totuși, uneori mi se mai face dor! Nu știu cât de traducerea în sine și cât de entuziasmele tinereții când visam la o redacție de pasionați, așa, ca în Pendulul lui Foucault. Cât despre următoarele proiecte, ce să zic: sper să termin în vara asta filmul despre partizanii din Maramureș și mai sper să fiu sănătos și să n-am treabă cu sistemul medical neaoș. Proiecte sunt multe…
Într-un cuvânt: vom avea sau nu o cultură românească în viitor? Sau ne vom topi în marea cultură europeană?
De ceva vreme am senzația că învățământul s-a dus la vale rău de tot! Poate e doar o impresie. Ies studenți pe bandă rulantă, școliți de universitari cu lacune la limba română. Nu știu ce va fi în viitor. E o nouă schimbare de… paradigmă! Îmi place să cred că în cele din urmă cultura autentică va fi cea care va face diferența și cred că vom avea și în viitor o cultură românească, chiar dacă termenul cultură nu mai e destul de cool pentru mulți. Iar de va fi să ne topim, ca untul, în marea cultură europeană, s-ar putea, de ce nu?, să-i dăm și un anume gust! Sper că nu de ie mucegăită!
